„Figură paradigmatică a poeziei actuale, posesor al unei opere durabile, de o forță a expresiei vizionare ieșite din comun” - Marin Mincu


[ bio-bibliografie ]
[
referinte ]
[
texte alese ]
[
galerie foto ]
[
carte de oaspeti ]
 

Marin Mincu, "Poezia română actuală", vol. II, Ed. Pontica - Constanța, 1998, p.923-959
Academia Română. Dicționarul general al literaturii române (lit. E-K), Ed. Universul Enciclopedic, Buc., 2005, p.310-313
Adrian Păunescu: În această vreme, un poet de geniu, poetul Ion Gheorghe...
D.R. Popescu: Despre Ion Gheorghe si despre istoria fara istorie

"Elegii politice" – Cronici literare din "Gandul", "Ziua" și "România literară"

Gheorghe Istrate: Primul scriitor viu

Prof. Gh. Al. Cazan: Autorul „Cogaioanelor” la Dealul Dării și Sărățeanca
Alex. Ștefănescu: În "România literară" nr. 27/10 iulie 2002
Claudiu Komartin: În revista "Transilvania" nr. 7/2006

Gheorghe Istrate: "Mitologicale" – în revista "Negru pe Alb" nr. 5/ aug. 2007

Jurnalul național/26.03.2008: Un "neotradiționalist" nonconformist
Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, Ed. Paralela 45, 2008, p. 942-945

Marin Ifrim, Avatarurile... (Jurnalul de Vrancea)

Gh. Istrate: Magul cititor în rune

Lucian Mănăilescu: Ursul cu brânca tăiată – Poetul Ion Gheorghe la 75 de ani

Claudiu Komartin: Ultimul mare poet șaizecist
Marin Ifrim: A tras sau nu Nichita Stănescu, cu coada ochiului, la maestrul buzoian Ion Gheorghe?


Gheorghe Istrate:

Primul scriitor viu

 

(...) Desi traiam in plin proces proletcultist, Invatatorul nostru - Eminescu, apoi Cosbuc si Alecsandri ne-au corectat mersul. Dupa care avea sa vina, ca o flama taioasa, Labis. In acel incalcis ideologic, noi survolasem, fara voia noastra, intr-o orbire totala, pe interzisii Macedonski, Blaga, Arghezi, I. Barbu, Pillat, V. Voiculescu si atatia altii.

Debutul meu poetic din 1956 s-a numit debutul nostru: trei colegi – elevi semnam aceeasi poezie aparuta in ziarul raional, Viata Buzaului. Poezie la care eu contribuisem foarte putin, drept pentru care iscalisem ultimul. Pri­mii doi si-au stins talentul nu­mai, banuiesc, in acel gra­tios "Martisor". Am semnat, apoi singur, si tot ca elev, in Flamura Prahovei. Si astfel s-a urnit roata morii, dar si roata mortii.

Din pacate n-am avut nici un indrumator – nici in literatura si cu atat mai putin in poezie. Am mers de-a busilea, mirosind si surpand munti de hartie, apoi am deprins gustul revistelor: Gazeta literara, Contemporanul, Tanarul scriitor si, mai tarziu, Luceafarul. Fara sa-mi dau seama, imi pusesem halatul de scriitor incipient, scriam (erotic) caiete intregi, publicam din cand in cand, cumparam carti pe care le datam ca pe niste zodiace ale interiorizarii, cautam busola adevarului mereu ravasit - si de nicaieri nu se arata un indrumar luminat.

Pana intr-o dupa-amiaza cand, la cenaclul „Al. Sahia" de la Casa de cultura, condus de inginerul-poet Gh. Cea­usu (fie-i numele in veci pomenit!), a aparut un insurgent. Eram singur in incapere, veni­sem primul. S-a prezentat scurt si aproape rastit: Ion Gheorghe! Eu am inlemnit. Stiam totul despre el – despre scrisorile trimise cenaclului in care si el crescuse, despre premiul „Tanarului scriitor". Mi-a cerut ceva de scris (n-aveam decat un creion), a smuls din buzunar o carte, romanul in versuri Paine si sare – si iata ca asa am primit eu cel dintai au­to­graf din viata mea si astfel am „respirat" eu, extaziat, efigia vie a primului scriitor (poet!) intalnit in acel efluviu al tineretii. Un mare scriitor adevarat.

    Tot Ion Gheorghe avea sa-mi naseasca debutul editorial cu Mastile Somnului din anul 1968. Cum? Eram stu­dent in ultimul an. M-a sfatuit sa-mi ordonez poeziile „intr-un fel anume", m-a impins pe usa Editurii Tineretului de pe strada Ion Ghica, si in sapte luni cartea a aparut in celebra colectie „Luceafarul", debutata de Nichita Stanescu, Cezar Baltag si Ilie Constantin. A fost un triumf. (...)

Observator-München,Anul XVI, Nr. 2/3 (60-61) aprilie-septembrie 2003


Prof. Gh. Al. Cazan:

Autorul „Cogaioanelor” la Dealul Dării și Sărățeanca

             Am plecat de la Câlțești pe 5 septembrie, pentru că la București mă aștepta o sesiune de examene cu mulți, prea mulți studenți restanțieri, dar și pentru niște treburi legate de un volum de istorie a filosofiei românești scris, de data asta, întru analiza filosofiilor lui Mircea Florian și Nae Ionescu, adversari de un gen aparte, raționalist de un tip special, primul; iraționalist cam de tipologie comună, al doilea. Dar, amândoi privegheați de Bufnița Minervei spre norocul culturii noastre românești care, sfielnică și amnezică în numeroase situații, nu se dă în vânt pentru a-și ști și însuși valorile sale edificatoare.
            La a doua întâlnire cu Ion Gheorghe, cea de la Câlțești, după care poetul a urcat Dealul Dării, locul ontologiei istorice a românilor, după părerea sa, și după dialogul pe care l-am avut cu el, mi-am promis să trec urgent pe la Sărățeanca. Acolo unde i se află comoara de istorie și vers. Să mă aflu, aș fi vrut, în grădina poetului care își adăpostea, cum bănuiam, cu infinită tristețe și deznădejde, colecția de pietre care însemna, pentru el, cruce de istorie ancestrală și dovadă peremptorie a duratei, tot ancestrale, și ea, a unei culturi și împliniri existențiale ale Acestora aflați, și azi, la poalele Dealului Supraveghetor. Deci, a împlinirii existențiale a noastre, a tuturor românilor. Chit că, pe de altă parte, există și altera pars în ale ideilor, mereu este și aceasta, și mereu trebuie să fie și ea – partea care neagă, contestă, partea conservatoare, bigotă când nu mai are argumente, nițeluș slujbașă a formulelor mult prea obosite de atâta multă frecventare a lor, ea, academica, savanta, cu teoriile ei imposibil de ignorat, fie și pentru că, paradoxal fenomen, pune, la rându-i, ipoteza durabilității românilor dintr-o simbioză daco-romană, veche pe cât se știe.
            Am ajuns în capitala pe care Băsescu și urmașul lui o tratează ca pe o molie, aici, în București adică. În orașul gropilor infinite la număr, al lătratului câinilor de nu te poți odihni, al invaziei pisicilor care își lasă urmele ghearelor pe capotele mașinilor, al generalizării spiritului funest al mahalagiilor pentru care a da „muzica tare”, manelele îndeosebi, e dovadă a bunei lor stări. În umeda noastră capitală și a bucureștenilor votanți nefericiți ai lui Băsescu și ai unui mic fanfaron al cărui nume îmi scapă, am primit examenul susținut (de fapt, josținut de cei mai mulți dintre restanțieri), după, care am luat, în felul meu, drumul către Sărățeanca, reședința de vară a poetului, a aceluia care, cum am zis, mi-a lăsat, cu bogata lui generozitate, manuscrisul volumului de poezie unde țăranul român intră în istoria literară alături de „Ion" al lui de Rebreanu și „Moromeții" lui Marin Preda, făcându-se, astfel, o triadă paradigmatică pentru istoria metaforică a clasei asuprite a României. Am citit volumul în cauză cu sentimentul mereu crescând pe măsură ce treceam de la o poezie la alta, că mă aflu în prezența amețitoare a creației geniului poetic cununat cu trecutul, după părerea mea, imposibil de refăcut în istoria de azi, după părerea poetului însă, pe care o înțeleg perfect, un trecut magistral, emblematic, edificator de valori supreme. Emblematic, persistent, valabil, magistral rămâne, cred, trecutul țărănesc al nostru, în privința maximei lui morale, a înțelesurilor superioare ale demnității, iubirii de moșie, al cultului pentru dreptate și egalitate, al blasfemierii pierderii de sine a omului, curvăsăriei politice, jigodismului politicianist. Ion Gheorghe știe, vorba unor teleaste, mai multe în privința ontologiei existențiale țărănești, deși, în ce mă privește, la rându-mi cred că m-aș putea măsura cu el, numai că acolo unde începe metafizica implicită a Bărăganului și a vieții metafizicilor românilor.
            Am ajuns la Sărățeanca pe înserat, așa îmi  „comandase” poetul, zicându-mi – știam, de altfel, din „Cogaioane" – „pietrele" reacționează felurit la pozițiile felurite ale soarelui. Am oprit mașina, în fața porții casei poetului. Nu mi-a fost deloc greu să găsesc Casa de la Sărățeanca în care, vara, preț de niște luni de zile, sălășluia cu gândurile și reprezentările sale marele poet.
            Coborând din mașină, am fost izbit de o inscripție, litere albe pe fond albastru, o pancartă masivă pentru Sărățeanca, pe care era așezată, cuminte și nu prea, această veste: Institutul de cercetări megalitice „Ion Gheorghe" - Proprietate a statului rus. Am rămas stupefiat de întâmpinare, am deschis poarta casei, am intrat și l-am văzut pe stăpânul institutului cu inscripție dureroasă, tragică, penibilă pentru statul român, pentru un minister al culturii din România, care când bâzâie pe la urechile creatorilor, când, ca acum, în ultimul timp, desenează portative critice pe note false. Poetul se afla în fața casei sale, bucuros de oaspete.
„Flacăra lui Adrian Păunescu” nr. 40/17-13 octombrie 2005


Alex. Ștefănescu:

N-a mai existat niciodată la noi un poet care
să aibă într-o atât de mare măsură intuiția trecutului îndepărtat

"N-a mai existat niciodată la noi un poet care să aibă într-o atât de mare măsură intuiția trecutului îndepărtat. Ca un medium, Ion Gheorghe intră în legătură cu oameni aflați la o uriașă distanță în timp. Spiritismul pe care îl practică el se bazează, totuși, pe o competență în materie de arhaitate a civilizației rurale. Ion Gheorghe identifică imediat, în lumea de azi, orice reminiscență a unui ritual străvechi. Și știe să amplifice "sonorul" acestui ritual până ne face să auzim foșnetul veșmintelor țărănești din alte milenii și, mai departe în timp, bolboroseala materiei efervescente din care a apărut viața... " (România literară" nr. 27 din 10 iulie 2002)

<<<


Claudiu Komartin:

Opera sa poetică, comparabilă, ca întindere și greutate,
doar cu a câtorva poeți români de după Arghezi și Blaga

         La 70 de ani, marele poet Ion Gheorghe nu numai că nu a fost sărbătorit așa cum pe drept cuvânt ar fi meritat un scriitor atât de viguros și de original, dar opera sa poetică (comparabilă, ca întindere și greutate, doar cu a câtorva poeți români de după Arghezi și Blaga) este în mod constant denigrată sub ridicole pretexte ideologice și politice. Prejudecata și lipsa de sinceritate a celor ce fac jocurile istoriei literare în stricta contemporaneitate a acestui creator ce și-a pierdut prestigiul public din urmă cu 25 de ani, prin jocurile de culise abil orchestrate de alții, dar și grație consecvenței sale față de principiile de-o viață, fac din poezia pe care Ion Gheorghe continuă să o scrie (parcă expulzată, și acum, la 49 de ani de la prima sa carte, dintr-un vulcan noroios în plină erupție), o raritate de mare preț pentru cititorii, câți or fi ei, de poezie românească, la începutul acestui nou mileniu.
        Că Ion Gheorghe și-a păstrat crezul politic și încrederea nețărmurită în limbaj, că tabletele dacice pe care susține că le-a descifrat nu sunt acceptate “științific” (dar nici măcar de o cercetare care să confirme sau să infirme pentru totdeauna adevărul spuselor poetului nu pot fi în stare arheologii și istoricii Academiei?) nu mai are nicio importanță când avem de-a face cu astfel de poeme splendide, adânc înrădăcinate în tradiția și în mitologia românească, atât de scumpe și lui Eminescu, astăzi refuzate cu suficiență de postmodernii “cosmopoliți” ca niște semne rușinoase, aparținând unei lumi dispărute. În definitiv, poate că lumea din care coboară Ion Gheorghe nu a fost de tot îngropată – este un gând, acesta, pe care ar fi bine să nu-l alungăm în clipele de adâncă reflecție și cumpănă. (Claudiu Komartin – “Transilvania” nr. 7/2006)

<<<


Jurnalul National/26/03/2008/ Să ne cunoaștem scriitorii: Ion Gheorghe

 UN “ NEOTRADIȚIONALIST” NONCONFORMIST

de Ion Pop

Situabil printre “neotradiționaliști”, Ion Gheorghe a reînviat în poezia “generației ’60” cu o particulară forță expresivă, sentimentul legăturii intime cu universul țărănesc, reabilitat în dimensiunile sale mitic-arhaice. Nimic din idilismul liricii interbelice pe aceeași temă, nici din nostalgiile sale paseiste nu se regăsește însă în discursul viguros, însuflețit de o imensă energie telurică, al urmașului. Încă afectat de imixtiunile ideologice ale epocii (v. romanul în versuri Pâine și sare, 1957, Căile pământului, 1960), scrisul său s-a impus treptat printr-o marcată notă polemică tocmai la adresa convențiilor promovate de tematica rurală a mai vechii poezii,  dar și a celei “noi”, căreia îi opune o perspectivă dramatic-tensionată, ca exponent și martor al răsturnărilor sociale  în curs. Poet “angajat”, ca și Labiș, el rămâne totuși foarte exigent cu propriul ideal transformator, pus sub semnul unei etici superioare, neconcesive. După ce încercase, cu un succes relativ, să dea replici “tematismului” poetic realist-socialist, în Cariatida (1964), revigorează și “reportajul liric” în “scrisorile esențiale” din Nopți cu lună pe Oceanul Atlantic (1966), pentru ca într-o carte de referință cum este Vine iarba (1968) să propună o tulburătoare viziune a mutațiilor din lumea satului, supusă asediilor istoriei și civilizației în mișcare, smulsă violent din tiparele ei arhaice. Motivul tradiționalist al “dezrădăcinării” cunoaște, astfel, o remodelare originală: fondul mitic-ancestral se confruntă brutal cu noile realități urbane, vitalitatea primară dă replici energice agresiunilor existenței, forța germinativă a lumii elementare se manifestă ca expresie a unei vitalități rezistente. Pătrunsă de sentimentul Tradiției rămâne și opera ulterioară, de la poemele epico-lirice din Cavalerul trac (1969) la Megalitice (1972) și Noimele (1976), alte titluri de referință, ori compozițiile ludic-livrești, jucăuș-inventive din Zoosophia (1967) și, mai ales, la “icoanele pe sticlă” din Mai mult ca plânsul (1970), operă de rafinată stilizare și  liberă interpretare a unor motive tradiționale. În simetrie cu Vine iarba, trebuie reținute Elegiile politice din 1980, în timp ce ampla și stufoasa arheologie mitico-lingvistică Dacia Feniks (1978), ca și Cenușile (1980) sau Zamolksiile (1988) reiau tematica geto-dacă, în ofrande lirice de inegală expresivitate. Poezia cimiliturilor și a magiei verbale folclorice e valorificată în cărți precum Joaca jocului  ori Și mai joaca jocului  (1984-1985).

 CV Ion Gheorghe (n. 1935,  com. Florica, jud. Buzău). Studii peda­gogice la Buzău, Școala de Literatură din București(1952-1954) și Facultatea de Filologie a Universității bucureștene. Redactor din 1963 la Luceafărul, funcționar la Ministerul Culturii (din 1992), atașat cultural la Ambasada României din Beijing (1994-1996). Cărți reprezentative: Nopți cu lună pe Oceanul Atlantic (1966); Zoosophia (1967); Vine iarba (1968); Cavalerul trac (1969); Mai mult ca plânsul (1970); Megalitice (1972); Cenușile (1980);  Elegii politice (1980, 2002); Scripturile (1983; Condica în versuri (1987); Zamolksiile (1988). Eseuri – Cultul Zburătorului  (1974).

 “Azi-noapte am vorbit cu Sfinxul Egiptului –/ singurul care nu se teme de iarbă,/ dar atunci când am vrut să-l aduc înspre mâl,/ unde iarba vine-ncontinuu pe lume,/ a sărit să mă muște de mâini și de gură.// Marea ședere a lui, veșnicia de viață,/ se vădea mulțumită nisipului ars;/ piramidele însele, ținute de pază,/ vin și se duc fără seamăn în veacuri/ fiindcă iarba n-a ajuns pân’la ele.// N-a ajuns încă la ele de tot/ dar Sfinxul se rotește după soare bănuitor/ presimte sub inima sa de granit/ cum vine, cum stăruie, cum se-ndârjește,/ cum îl amenință iarba încet,/ măcinându-l cu sămânța zvârlită în el/ împinsă de vânt și de soarele însuși/ ca norii de grindină – iarba de mâine.// Împotriviți-vă ierbii, rugați-vă ierbii, nu vă lăsați ierbii!” (Vine iarba, 1968)

<<<


Amprente

 

ION GHEORGHE – LA ANIVERSARE!

Magul cititor în rune

 

            A vorbi/scrie despre Ion Gheorghe este o temeritate.

            G. Călinescu se ridica la înălțimea “personajelor” Istoriei...sale; oricum, făcea marele efort spiritual și cinstit de a “conversa” cu faptele unei literaturi mari și fosforescente.

            Noi, cei de astăzi, mărunți, cum să “conversăm” cu Ion Gheorghe? Limbajul și expresivitatea lui vin dintr-o peșteră secretă a lui Zamolxe, numai de el descoperită. Nu ne umilim în fața versurilor sale, fiindcă le știm pe dinlăuntru ca pe o icoană cu care ne hrănim zi de zi.

            Ion Gheorghe nu ne inhibă – el dezleagă! Are carisma și puterea profeților care comunică direct cu cosmosul. Noi, deabia, cu salcâmul și salcia.

            Rog pe Ion Gheorghe să mă ierte că nu scriu, acum, mai mult despre Dânsul. Abia m-am ridicat din niște boli proaspete, provocate de mine însumi. Oricum, condeiul meu este gravid în ce privește introspecția lucidă a geniului său indiscutabil.

            Am clarviziunea că Ion Gheorghe este ultimul clasic român în viață și la pontonul lui îmi leg și eu mica mea luntre secetoasă, ivită din lanurile de costrei ale Limpezișului natal, învecinat cu Florica Măriei Sale.

            Aici, la noi, bărăgănenii, e o taină, o uzină a pământului și a adâncurilor lui, un magnetism puternic, care ne consumă, convulsionat, în înfrățiri nesfârșite, prin logosuri inscripționate pe granitul arhaicității.

            Eu mă târăsc cu pași de urs în spatele arheului Ion Gheorghe, amușinând descoperirile sale uriașe, un tezaur care echivalează cu tot aurul Daciei subterane de azi și pentru totdeauna. Cine știe să citescă, dar mai ales să pipăie literele, înscrisul, răbojul lacrimilor milenar-pietrificate, e un înțelept.

            Ion Gheorghe are vârsta celestă a lui Labiș, un astru reformator al liricii postbelice. Și tocmai de aceea ucis. Au locuit în același sanctuar al visătorilor autentici și au dat curs liber verbelor literaturii române, înnăbușite vreme de peste un deceniu.

            Eu, cel care, uneori, măresc excesiv cantitatea de admirație -, cazul lui Ion Gheorghe îl contemplu echilibrat pe cântarul neiertător și sacru al perenității, acolo unde îi și este locul.

 

 Gheorghe Istrate

iulie 2010


A tras sau nu Nichita Stănescu, cu coada ochiului, la maestrul buzoian Ion Gheorghe?

Este incredibil cât de asemănătoare poate fi uneori „linia directoare“ a conștiinței artistice a unor mari poeți români, atunci când e vorba despre patriotism! Asupra acestui fapt mi-a atras atenția poetul Nistor Tănăsescu, oferindu-mi, drept dovadă, un text scanat dintr-o revistă de acum 44 de ani. 
            Prin cele ce urmează nu vreau să știrbesc cu nimic prestigiul literar de care se bucură marele poet Nichita Stănescu, însă nici nu pot trece sub tăcere faptul că celebra sintagmă „Patria mea este limba română” îi aparține, de fapt,  poetului de origine buzoiană Ion Gheorghe, drept pentru care citez: „PATRIA CARE ESTE, plus cea în care nu voi mai fi, ci numai cărțile mele. Este aceea în care eu am pretins; în care încerc să învăț și pe alții pentru că m-au învățat; și mai este patria numită LIMBA ROMÂNĂ unde muncesc…“ („Viața studențească“, 16 august 1971). 
           Abia după 11 ani, în 1982, în volumul „Respirări“ apare  pentru prima dată și „varianta“ lui Nichita Stănescu: „Numele patriei este tot patrie. O patrie fără de nume nu este o patrie. Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se zice, de aceea, pentru mine iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine izvorul izvorăște, de aceea, pentru mine viața se trăiește“. Nu am subliniat nimic, ambele citate fiind  originale. Cu toate că nici prin gând nu-mi trece să-l învinuiesc de plagiat pe Nichita Stănescu, nu pot să nu remarc și să nu fac cunoscută prioritatea terminologică a maestrului Ion Gheorghe. Quot erat demonstrandum.

 

<<<

   Bine organizat, pe cicluri ce se dovedesc etape gândite ca și cum evoluția sa însăși i-ar sta la îndemână în acest scop, lirismul lui Ion Gheorghe e programatic. Năzuința lui formativă are drept subiect mai întâi o mitologie personală, rezolvată în măsura în care poetul își echivalează trăirile cu o stare mitică perpetuă, și drept obiect, mai apoi, ca dobânzi ale acestei perpetuități, o mitologie românească, realizată în măsura în care, aplicat pe diferite planuri, programul se menține în limitele poeticului, rămânând numai expresie lirică.

I. Negoițescu

Deochiul Gorgonei – Memorii
Epopeea Tapae

Concluziile senectutii

Eponimatele eternitatii in Tablitele de plumb

Sutrele taranului Iancu Arsene





















 

 


 [index]  [bio-bibliografie[ referinte ]  [ texte alese ]  [ galerie foto ]  [ carte de oaspeti ]