„Figură paradigmatică a poeziei actuale, posesor al unei opere durabile, de o forță a expresiei vizionare ieșite din comun” - Marin Mincu


[ bio-bibliografie ]
[
referinte ]
[
texte alese ]
[
galerie foto ]
[
carte de oaspeti ]

 

Ion Gheorghe, 12.II.2006

 Poemul olograf

 

Unde ne sunt Makabeii?

În Kosovo,

La Kandahar,

La Nasyria, să-i mănânce nisipul și leii!

 

Leviții, unde ne sunt?

Cu toate Templele Sophiei acoperiți de pământ.

Unde ne sunt Samuelii?

S-a oprit cântarul direptății la cifra răfuielii.

Nici o sută de ani trai pe vătrai –

Atât mai durează Limba Română prin viu grai

Ultimul vorbitor dac va fi un cioban

Mai celebru decât Eminescu, acum suveran...

 

Precum merg politicile și dau năvale

Ne vor strivi Legiunile cu nespălate sandale.

Asta este! Precum și merităm cu toții.

Eu aș mai putea înfăptui întoarcerea roții.

 

Ah, sub templele lui Pavel și Petru

Inima mea, bombă cu ceas bate – fatal cronometru.

<<<


Dreptul la replică pentru “Ilie Constantin după mai bine de trei decenii de exil în Franța” (Fl.A.P. nr. 6/2006)

 

            Măi, Ilie,

            Știi câte feluri de mândrii am eu acum, la 70 de ani?

            Prima mândrie: am realizat o operă de referință, fiind un poet major temeinic din punctul de vedere al istoriei formelor și conținutului poeziei.

            A doua: nu am colaborat cu Securitatea sub nici o formă.

            A treia: nu am adoptat modul de viață de-a depăși greutățile și persecuția în regim de transfug prin relații secrete ale statului român.

            A patra mândrie: nu-ți amintești de mine decât ce-ți trebuie. Oare să fi uitat una dintre ultimele scene ce am trăit “în colectivul” revistei “Luceafărul”? Eram sus, în imobilul de pe Ana Ipătescu, unde-i acum Ambasada Jamahiriei Populare Libia. Eu, în biroul din dreapta, cum intrai pe ușă; peste preș de mine biroul tău cu tine de față. Acolo s-au prezentat, la îndemnul zeilor, poeți precum Marius Robescu, Ileana Mălăncioiu, Mircea Dinescu și încă mulți. Pe mâinile mele mai întâi și-au pus caietele cu versuri. Cu Mălăncioaica și cu Dinescu spală-te cu ei pe față și pe lăbuțe, căci mie nu-mi mai trăbe. Caracterele, din păcate, nu țin de talent, la prima vedere. Nu era ședință de partid la Uniune să nu ceară Mălăncioiu, cu vocea ei perforată de-a lui Eugen Jebeleanu, plecarea mea de la “Luceafărul”. Motive inspirate de tagma deținuților politici eliberați. Unul dintre ei devenit Prizonierul, din poeme de-ale ei despre ea.

            Și cum ziceam, ședeam noi, Ilie măi, la mesele de birou așteptând Colaboratorii literari, evident, că nu eram la Securitate. De vorbit nu prea aveam împreună ce. Deodată dă buzna formațiunea numită Conducerea revistei “Luceafărul”: Ștefan Bănulescu, Cezar Baltag și secretarul general de redacție Constantin Țoiu. Ăsta din urmă cu mai mult exercițiu, că nu puneau în funcția aia pe oricine, a bătut cu pumnul în masa mea somându-mă: du-te acasă, maoist nenorocit! Îți amintești? Dacă nu erai tu de față, ăia trei mă călcau în picioare. Nu sunt mândru că m-ai salvat. Ar trebui să te întrebi de ce n-au avut ei încredere în tine ca martor la o eventuală anchetă de partid.

            Asta-i scena care te-a costat! Le-ai stricat regia, cu îndemn de sus. Dar sunt mândru că ai cedat mai apoi: ai rămas, te-ai dat fugit. La câtva timp după scena ce-ai uitat mi-a adus Ion Alexandru o bursă PENCLUB, cu dl. Pierre Emmanuel, președintele acelei instituții, de față, curios să mă cunoască. Îmi apăruse cartea “Megalitice”. A rămas să întocmesc solicitarea și dosarul. În cazierul meu de la Arhivele Securității, unde-i Dinescu ce mi-a încurcat paginile mai palpitante, se arată acea împrejurare, distorsionat, ca toată lucrarea ălora, tot generali: Dănescu, Priboi, Achim colonelul și alți strigoi. Te rog sesizează marea mândrie de-a nu fi putut răspunde unei asemenea oferte după care alde tine mureați. Vă duceați la Zaharia Stancu să mă uzurpați. Bătrânul, mare agent la Siguranța lui Cristescu hăt-hăt, se bătea în falcă; nu pot, nu pot, este nominală, este a lui  Ion Gheorgne. Lucrau pedagogic borfașii ăia de conștiințe: pe cei slabi de înger, ca alde Romoșan, îi speriau și-i făceau rămași, pe alde noi, ăștia mai necitiți,  mai nepătați, ne amăgeau cu burse, cu oferte de prestigiu. Nu poți zice că președintele PENCLUB-ului francez era oricine să te cheme, să te lase a lucra într-o dugheană, să te însoare peste opt ani de verificări cu o damă la Poliția Secretă a Franței. Ai sesizat marea mea mândrie.

            Să-ți spun pe scurt care era dedesubtul lucrăturii: cartea “Megalitice” nu le-a convenit multor poeți contemporani. Însă marea patimă a Securității a fost și a rămas distrugerea, “pierderea” colecției mele de peste una mie statuete de paste litice.

            Măi Ilie dragă, eu am descoperit cu documente de piatră, cu imagolatrii monetare geto-dacice, cu inscripții din categoria Tabletelor Rosetti, am sub viața mea, cea mai veche civilizație a planetei. Nu mai ești la curent și nu te lua după golanii secreți din serviciile propagandei creștine și tricolore. Vino să vezi colecția. De data asta sunt modest. Pe când însă tu erai “gata și intelectual”, cum susții, eu intrasem și am rămas pe viață într-o bibliotecă, alta decât a voastră. Eu însă nu-s intelectual. Abia asta-i încă una din mândriile mele nesăbuite. Venim din Biblioteci diferite, vom rămâne diferit în biblioteci. Însă eu cunosc ale voastre sute de rafturi și nu mă sfiesc a vă sfida cu Litoteca mea. Și încă un motiv de mândrie se întemeiază pe faptul că “adică nu ne-a plăcut să urmăm opinia unuia din generația noastră, este vorba de Ion Gheorghe”. Excelent, dar spune cum, când, cu ce mijloace de coercițiune politică, economică sau militară te-am obligat să scrii după și ca mine!

            În fine, ultima mândrie a mea o mărturisești chiar tu, cum că eu aș fi avut “ghinionul să declar în niște ședințe de cenaclu că nu e bine să citim prea multe cărți” etc. Iliuță dragă, sunt mândru foc de-acest ghinion întrucât nu-mi aparține. Ideea după care eu, poet chiar ieșit din comun, dar rămas incult s-a fabricat în casele conspirative ale creștinilor securiști. De aceea s-au oferit ei să-mi procure Bursa PENCLUB-ului, să mă scoată din ignoranță. Vii acum, când eu am descoperit o civilizație și-o Bibliotecă antediluviană, să faci fie și post-mortem servicii Securității. Nu mă așteptam. Știi ce, Ilie, în Memoriul adresat dlui Băsescu, cel mai recent Președinte al României, îi solicitam să dispună publicarea tuturor dosarelor scriitorilor din generațiile noastre, în Colecția Caietele Adevărului. Faptul că nici până azi nu am primit vreun răspuns corect, cinstit, de la Cotroceni, începe să-mi dea încă un motiv de supremă mândrie.

            Caută-mă pe Internet și vei afla mai multe în legătură cu motivele mele întemeiate de-a mă uita de sus, de sus de tot la voi, trimișii în misiuni contra Capitalismului. Și pentru ce? Să scoateți din gunoiul istoriei cea mai penibilă meserie: spionajul, cea mai labilă tagmă: ofițerimea. Mai nou, toți ăștia se tund zero: capetele, ca bostanii. Văd că n-ai renunțat la podoaba capilară, ceea ce îmi dă o speranță colegială.  

            Cu legitime multe mândrii,

            Ion Gheorghe

11 februarie 2006

<<<  

 

 

 [index]  [bio-bibliografie[ referinte ]  [ texte alese ]  [ galerie foto ]  [ carte de oaspeti ]