„Figură paradigmatică a poeziei actuale, posesor al unei opere durabile, de o forță a expresiei vizionare ieșite din comun” - Marin Mincu


[ bio-bibliografie ]
[
referinte ]
[
texte alese ]
[
galerie foto ]
[
carte de oaspeti ]

 

Poeme din "Nopți cu lună pe Oceanul Atlantic. Scrisorile esențiale"


Scrie-mi și eu voi da sau nu voi da semn

 

Scrie-mi și eu voi da sau nu voi da semn.

Acum dorm pe-o uzină fară-ncetare,

Somnul meu este-o luptă nedreaptă cu motoarele.

Noaptea intră peste mine fară-ngăduință,

ca vântul se strecoară, pe lângă cheie,

prin pereți, ca frigul ca apa, ca focul mă cuprinde,

își apleacă pe ferestrele rotunde capetele,

își pun măștile monstruoase, să mă sperie,

îmi trag pernele de sub cap și perdelele patului...

 

Se ridică pe masă și joacă cărți pân-la ziuă,

Răstoarnă țigările, și-mi strică bețele de chibrit,

se-nfășoară pe după ața nasturilor și-mi descos cămășile

dar mai cu seamă își suflecă hainele de lucru

scufundându-și mâinile în urechile mele.

 

Dintr-o dată totuși viața mea le-a fost dată-n păstrare

față de cine vor răspunde și cine le-o răsplăti?

 

Cineva aude zarvă de strune-ndelung cercetate,

oamenii se-ntreabă, tăindu-și pâinea sau portocalele,

cine și unde se umblă cu mâinile într-un pian?

Nu răspund și trec cu degetele pe corzile-albastre-ale nervilor

struna mi a vederii trăiește bine întinsă și cumpănită,

struna tăcerii se tânguie bine și trainic

struna memoriei vibrează stăpână pentru pâinea ce trebuie s-o câștig:

 

Pot să vă-nvăț să dormiți cu nevestele voastre:

desfășurați-le părul pe umărul stâng, peste inimă,

adormiți cu fața-n rădăcinile părului nevestelor voastre,

veți visa totdeauna și sigur că trăiți într-un lan de secară,

prindeți cu bărbiile încheieturile brațelor lor

și veți visa cum trece un izvor pe lângă piatra de râu a pieptului vostru

și-ndeosebi duceți-le-n brațe prin tot somnul,

să visați catarge de care vă țineți pe vreme de hulă.

 

O apă mult părtinitoare se pune-ntre noi pentru toate;

motoarele vor aștepta pe malul celălalt –

barca de liniște le răpește prada și mulțumirea.

 

Ce-i somnul meu acum, decât o luptă nedreaptă; 

dorm pe-o uzină fără oprire, pe obârșia motoarelor însăși;

cu un singur cuvânt de la tine mi-acopăr fereastra;

ca niște cuie de argint îmi sprijină cărțile,

pe cuvintele tale mi se zvântă spălată de mine...

 

Scrie-mi, trimite-mi pachete de cuvinte de-acasă –

grele, ca sacii de pământ, scrisorile tale spre mine;

nevămuite le voi vărsa pe masa de muncă, pe pernă,

le voi lua dimineața cu apă, le voi mușca pe pâine,

cuvintele tale, scrisorile tale de dorul de mine –

de sprijin al meu, de păstrare, de faimă frumoasă.

 

Scrie-mi mult; până te vor durea oasele brațelor

până vei scăpa cărțile și pâinea din mână la masă;

spune celor ce te-ntreabă pentru ce te temi astfel,

spune-le c-ai dus prea mult copila-n brațe

c-ai spălat, ai cărat lemne, și cărți, spune orice,

dar nimănui nu aminti că ai purtat scrisori către mine –

lasă mie lauda și faima aceasta să le răspundă;

scrie-mi mult, cazi și te scoală și scrie din nou –

 

Scrie-mi, inventează tu ziceri noi despre lucruri,

sări de pe rugul de noapte al somnului singură,

pierde-te printre cărți, smulge-le limbile de iubire,

pune-le să te-nvețe, fură-le rostul și lucrul.

Scrie-mi cu lacrimi de-acasă, întoarce-te din vârstă,

de la cele mai importante plecări, de pe pod, de prin ceasuri,

așteaptă pe bancă, unde crezi c-ai pierdut un cuvânt

ia tramvaiul, nu-ți face grijă de bani

cheltuiește, și cumpără cuvintele vândute de alții,

plângi peste ele până le găsești fata mea și trimite-le;

 

Scrie-mi, adună, dă veste-n orașe și-n glasurile celor ce se apără

răpește, când alții adorm sau nu se mai știu,

când nu se mai recunosc de-aproape ce-și sunt zi de zi –

răpește cuvintele lor și le suferă de la-nceput

plânge-le până le dai fața mea de bărbat curajos,

și scrie-mi, trimite-mi saci grei de pământ părintesc.

 

Scrie-mi până la moarte, scrie-mi și eu voi da sau nu-ți voi de semn.

 Copenhaga 19. VII.1965


 

 S-a găsit inelul de iarbă al poetului

 

 

S-a găsit inelul de iarbă al poetului Walt Whitman

în pipota de aur a peștelui hering –

a fost deodată semn că zeii părtinesc munca cinstită;

de trei, patru ori se umple sacul de pescuit

și tot de-atâtea ori mă dezbrac pân-la brâu,

arunc peștii umezi și grei ca pământul de câmp;

crește din mine cămașa sudorii de muncă,

vine apa la urmă și rupe cămașa aceasta din carne

 

Rând pe rând mă supun tuturor muncilor vaporului,

peștele trece prin cuțite și se scutură de oase –

numai fructul de carne rămâne și se orânduiește,

mă scufund pân-la subsuori și culeg și aleg

sămânța de pește-ncolțită în sânge mineral.

 

Muncind mă apăr și mă pregătesc pentru tine

spune sângele meu de treizeci de ani că te-am iubit cum trebuia;

te-am iubit ca un lup întru adăugare –

scuturând cu urletele noastre frunzele din arbori,

ca păsările  sub care se rup crengile,

pe firele de telegraf sau pe cablurile de curent electric

de s-a făcut lumina limpede și fără nisip.

 

Te-am iubit ca un țăran pe grămada de sămânță de grâu,

peste lutul  scos să lipim casa,

peste grămada de pietre de var

peste iarba ce-o vor mânca vitele la plug;

peste cărțile-n care oftează sufletele morților –

ca pe-o spălătoreasă, deasupra rufelor stoarse de apă.

Te-am iubit ca tăietorii de marmoră, pe lespezile de monumente,

ca un gropar peste movila de țărână de oase și cranii

și peste tot am fost fără asemănare.

 

Te-am iubit ca un țesător, pe valuri de pânză proaspătă,

în pământ, deasupra duhurilor și-amenințărilor,

te voi iubi pe stâncile de gheață ale Groenlandei

ca-n fabricile de tutun sub coroana Chesterfîeld

peste pachetele de nicotină și de stronțiu

peste sticlele depozitelor de medicamente,

peste jucăriile de pâslă-ale copiilor;

 

Prin cenușa lumii te-am iubit și-n umbra macaralelor de zidărie,

pe cimentul șantierelor, peste cutiile de dinamită,

peste pachetele de lapte praf și peste pungile de sare

dar mai mult pe pulberea ce-a mai rămas din pasărea Phenix...

 

Trece moartea când și când prin fața soarelui,

ia un pumn de pulbere din lună, de-și mai spală fața,

trist mi-aduc aminte că trăiesc pe un vapor de pescuit,

că mai am să te iubesc peste vâslele și plasele din lotcă, 

și-amintesc de-apropierea sfântă-n pielei de femeie;

să mă-ntorc la tine dup-o jumătate de an tulbure

să asculți căzând grătarele la cușca ruginită a instinctelor,

pe țesătura de metal și fir a sacilor de pește.

 

Este undeva o lotcă-ntunecată-a lumii, 

zilnic trece ca vapoarele poștale dinspre Anglia,

încărcată pân-la steaguri cu flori albe; 

cred că voi putea odată să te-ademenesc și-acolo

și lângă picioarele luntrașului întunecat

să mai dau o față nouă dragostei de tine,

până când, lovindu-ne de malurile Styxului

voi fugi cu tine-n brațe să te apăr și să urlu:

– Zeule, zeule, cred în sângele meu de treizeci de ani,

și-am iubit ca toate animalele pământului tău,

păsuiește-mă cu mare mila ta.

 

Când am trăit eu pe vaporul de pescuit,

am văzut  solzii luminoși ai peștelui hering;

vântul îl strângea pe lângă catarge și lucruri

cum se-adună vara, troienită, sămânța de ulm –

de-aș fi ieșit la semănat cu poala plină de solzi.

 

Era vremea când se scuturau cămășile de nuntă ale semințelor apelor,

când s-a găsit inelul de iarbă al poetului Walt Whitman

în pipota de aur a peștelui hering...   

Pe Geroges-Bank, 27.VIII.1965        

 

 

 

 [index]  [bio-bibliografie[ referinte ]  [ texte alese ]  [ galerie foto ]  [ carte de oaspeti ]