„Figură paradigmatică a poeziei actuale, posesor al unei opere durabile, de o forță a expresiei vizionare ieșite din comun” - Marin Mincu


[ bio-bibliografie ]
[
referinte ]
[
texte alese ]
[
galerie foto ]
[
carte de oaspeti ]

 

Mutul

Cind ies călușarii beți de jocuri și viziuni –

prin semne deșucheate și schime,

Mutul zvonește despre ei că-s nebuni,

și le face loc prin mulțime.

 

Pocitanie cu fața arsă de mască,

purtîndu-și pe umăr măciuca zeului Priap,

pare că refuzînd să se nască,

a căzut pe lume ca vițelul cu pielea matricei în cap;

de teama frigului lumii și-a propriilor hăuri,

rîde libidinos și face măscări;

uitîndu-se prin buricele celor două găuri,

orbecăie-n pînza greșitei născări...

 

Numele nenumit al zeului uzurptat de la rit –

pare că tot ce se petrece sfînt și măreț

n-a scăpat nepîngărit

pe-acest pământ zămislit în dispreț:

batjocoritorul zeu-părinte străbun

al unui popor ce s.-a temut să plîngă,

socotit dușmănos și nebun,

l-au prefăcut în paiață nătîngă;

lăsat slobod în cumplita cămașă

a rezervației de smintiți –

caraghios în batjocura-i lașă,

se trezește cînd și cînd chemat de semnul unor meteoriți;

zeu pe măsura muritorilor,

leagăn al nemblînzitelor păcate,

batjocorește însăși mireasma florilor,

lăsîndu-se pe vine și dînd vînturi spurcate:

parcă deprins în mârșăviile neostoitei invidii

și-n legile decăzutului rit,

dinspre scoicile ochilor, împuțiți ca niște stridii,

Mutul rîde de lumea care l-a pîngărit...

 

Preot al unui oracol vorbind în dodii,

căci adevărurile se desfac;

citește semnul nenorocitei zodii

după lumini și-n vorbe de leac;

proroc slăvindu-și rapănul, furnicarul de buboaie și gîlci,

propovăduiește-n vînt pedepsele ce s-au pus pe cetate;

face măscări și tumbe de bîlci,

vestind nenorocirea ce se abate:

menit să-i cheme să le ceară viața

și să-i arunce pe rugul unei lupte,

l-au jugănit de grai – și-atunci paiața

a hohotit cu baierele limbii rupte –

de parcă pe-acest pămînt s-a murit în zadar,

moartea însăși părîndu-le glumă:

pe primul dintre ei ce l-ar chema la vreun hotar

îl smulg de pe scară și-l sugrumă;

de mii de ani-zăbavă;

nu și-a mai tras nimeni fierul prin sine,

de tot atîta timp nimeni nu și-a mai mușcat inelul cu otravă

de teama numelui ce i s-ar lăsa în rușine.

 

Marele Mut, zeu arlechin,

c-un ochi rîde, cu celălalt plînge –

ca ouăle-n pasăre stau sufletele-n el – ciorchin

de inimi, viță nobilă, scăldată-n sînge;

înțelept în pragul marilor greșeli,

ci drept în fața multelor nedreptăți –

cască țărănește-n fața celei mai cumplite buimăceli,

cu sufletul la luceafărul sfintei lui judecăți;

bogat de cît i-au smuls jefuitorii,

ci nespurcat în mîndra-i mizerie,

Mutul stă ca pietrele-n apa stricatei istorii,

pe malurile căreia ard focurile – și el nu se sperie;

muncind un pămînt la răscruce,

pare-o seminție în eternitate,

în jurul căreia un neam vine, altul se duce

și toate-i pun foc la cetate.

Idol pecetluit cu fierul pe vrana gurii,

pierzîndu-și scrierea, însemnează și hîrșîie

Pe lemnul răbojului – ci nu-și greșește augurii

în înțelepciuneia sa de obîrșie...

 

Marele Mut, mușcîndu-și limba friptă de tăceri,

își răstește animialica încîlceală;

prevestirile lui în doi peri

se vădesc atinse de piatra filozofală:

mugetul său este-un grai

de multă spunere și nespunere

prin el se-nțeleseră-mpărați și crai

a toate semințiile ce și-au spălat scutecele-n Dunăre;

pune săgeți, și păsări, și broaște

pe tipsia de lemn;

cel ce știe citește și-i vine de cunoaște

și-l apucă spaima dintr-acel semn.

 

Nu dă nimănui seamă

pentru ceea ce spune –

cuvintele lui sînt întîmpinate cu teamă,

ucid, mor cu victima de gît în genune;

greoi lătrînd graiul său de jivină –

taină între ceea ce trebuie și nu trebuie știut,

vorbirea a ceea ce vine, dacă-i ursit să vină –

Marele Mut;

între ceea ce trebuie auzit și neauzit

spus și ascuns, cinstit și trădat;

vești în zadar – de care însă aerul geme-mpînzit

ca un mare steag de mătase, brodat.

 

Idol mergînd pe catalige,

al unor țărani ce-și pierdură locul sub soare,

dar pe care știu să și-l cîștige

cu multă nepăsare;

urs greoi, povîrnit de-un umăr –

pe cînd această țară plătea-ndulcirea la tribut

copii și țări și fecioare cu sîngele iute și tînăr –

o fericire să fii schilod și mut.

 

Zeu deghizat în propria-i țară,

căci toți cîți se dădură cu numele neamului în vileag

în multe vânători se vînară,

s-au pus în lanț și s-au ucis pe alt meleag –

chipul unui popor nefericit de la sorginte:

nu știi de l-au cotropit crețurile măștii de burdihan de vită,

ori dacă vremea pîrli ca apa fierbinte

fața cea adevărată, dar neadeverită.

 

Marele Mut

adulmecînd relele poporului său,

se făcuse odată temut –

ci ei îi tăiară nasul punîndu-i botniță de dulău;

în locul rostrului, o cușcă fără chei –

pliscul închis; graiul zadarnic mare;

batjocorindu-l, cum numai ei știu să se batjocorească-ntre ei,

veninul cuvîntului de-ndreptare;

rînjindu-și fasolele colțoase și rare,

se strîmbă la țăraniii neguroși de viață și veșnicie,

făcîndu-i să rîdă cu multă speranță și neatârnare

pe vremuri de nimicnicie.

 

Marele Mut, fiară cu pielea întoarsă,

îmbrăcîndu-și cămașa de pedeapsă a propriei blăni

peste carnea ca o pupilă de ochi, arsă –

a corpului zvâcnind prin milioane de răni:

animal-strămoș cinstit și azi în pomelnice

de-un popor care-a trăit la focul sfintei peșteri,

cu spatele spre bătăliile lumii vremelnice,

în legea propriei lui descreșteri și creșteri –

încins cu propriul ombilic

tras din matcă, pe după sine strîns –

Mutul și-a oprit nașterea la ultimul gong al sorocului idilic

dintre rîs și plîns.

 

Cu unealta prăsilei pe umăr

ca un cosaș cînd se-ntoarce de la coasă –

țăranii-l întâmpină fără sfială și murmur, 

iertîndu-i înfățișarea scabroasă;      

căci ei sînt ctitori ai unui templu veșnic și nespurcat, 

sfioși – dar nu bolnavi, nici iubitori de scîrbe și măscări –

aceasta le-a fost ghioaga adevăratului descălecat,

sceptrul pus în calea celei din urmă pierzări; 

iar cînd se face Mutul spre livadă,    

punînd ochiul de pasăre pe pomii sterpi și gata să cadă –

aceștia-nfloresc și-n pietre cînd se uită șoimul acelei unelte

se-aude foșninid prolifică sămînța din granit;

mîlul rodos al unei necunoscute delte

acoperă ogoarele stîncoase de-au îmbătrînit –

holde și păsări și vite se umplu

de uitătura vieții,

supuise și blînde sfîntului suflu

într-a căruia apă invizibilă înoată stelele și planeții...

 

Marele Mut – preot hilar

al unei biserici în care predicile spuse pe șleau

se pustiesc de putere și har,

iară perechile se urăsc despărțite și nu se mai iau –

Zeu animal – vedenie pe care scînteiază perii,

Zburător căzut, heruvim;

împotriva Tatălui se ispăși, schimbînd firea căderii

în templul pe-a cărui lespede ne naștem și sfîrșim –

venit dinspre planeții altei stele –

muritor curat ca mireasma de leandru,

l-au uitat printre noi – căci masca de piele

nu-i decît batjocura acelui coif de scafandru;

căzut pe prundul blestematei planete –

pe cînd cerceta marea eterică,

Zeu fu numit din spaima sălbaticelor cete

și mag apoi – întemeie nevăzuta, uriașa firii biserică,

 

Marele Mut– bolnav de cît avea închis în minte,

nemuritor savant, luceafăr,

vorbind un grai fără cuvinte,

trecu drept năzdrăvan și neteafăr;

zăcînd de boala sfintelor fantasme

ale unei patrii pierdute-n mările stelare,

viața lui și-a spus-o mai apoi în basme,

cu fiare enigmatice trăind enigmele-i clare;

primind obiceiele hoardelor animale,

se supuse oamenilor – și astfel i-a supus –

ci ei tot n-au putut pricepe firii sale

și ceea ce n-au priceput au luat în rîs.

 

Marele Mut, părintele poeților profeți

cărora le cîrmuiește augurii,                                          

să treacă cu bine parabolele-acestei vieți –

apoi le-nchide cu sărutul muțeniei floarea gurii,

precum în ceruri așa și pre pămînt –

măsură a tuturor lucrurilor, sfîntă și tristă –

a celor ce sînt, dacă sînt

și-a celor ce nu există – dacă ele nu există.

<<<            

 

 

 [index]  [bio-bibliografie[ referinte ]  [ texte alese ]  [ galerie foto ]  [ carte de oaspeti ]