„Figură paradigmatică a poeziei actuale, posesor al unei opere durabile, de o forță a expresiei vizionare ieșite din comun” - Marin Mincu


[ bio-bibliografie ]
[
referinte ]
[
texte alese ]
[
galerie foto ]
[
carte de oaspeti ]
 

Marin Mincu, "Poezia română actuală", vol. II, Ed. Pontica - Constanța, 1998, p.923-959



     Ion Gheorghe este unul dintre marii poeți în viață a cărui biografie "politică" asumată orgolios (ca și în cazul lui Heliade) îi dăunează operei poetice, îndepărtându-l vremelnic de public și de critică. Ignorând însă inocența funciară a omului fragil prin chiar înscrierea efemeră într-o existență caducă, să vedem rapid ce se mai poate omologa din textele poetului. Figură paradigmatică a poeziei actuale, posesor al unei opere durabile, de o forță a expresiei vizionare ieșite din comun, autorul Scrisorilor esențiale, al Megaliticelor și al Elegiilor politice, este contestat astăzi aproape de toată lumea pentru îndârjirea cu care își proclamă "crezul comunist", ca și cum lui Sartre ar trebui să i se conteste întreaga operă pentru militanța sa de stânga, iar lui Dario Fo și prozatorului Jose Saramago ar fi trebuit să nu li se confere Premiul Nobel, fiind comuniști. În realitate, orice mare scriitor este o ființă dificilă, iar Ion Gheorghe - un individ cu o aroganță insuportabilă -, cu morga sa bogomilică, cred că a sporit la maximum această dificultate în ceea ce privește antamarea oricăror raporturi cu ceilalți scriitori, indiferent de generație, astfel că citarea numelui său astăzi naște imediat o reacție instinctivă de respingere, deși aceasta nu se întemeiază pe o motivație estetică serioasă.
     Ion Gheorghe nu a fost poet de curte precum Adrian Păunescu și nici nu s-a bucurat de o existență prea roză sub regimul ceaușist. Dimpotrivă, dincolo de unele "închipuiri" ciudate, Ion Gheorghe este, în textele sale, cel mai coroziv poet antdictatorial, descriind atrocitățile comuniste cu o pastă grea, incendiară și vitriolantă, stârnind oroarea și spaima precum Capriciile halucinante ale lui Goya. Prin angajarea sa vizionară acută, poezia lui Ion Gheorghe a avut un efect cathartic răscolitor asupra contemporanilor atinși de o amnezie bizară. Sunt convins că timpul răbdător va netezi asperitățile deocamdată insurmontabile dintre bibliografie și operă și mă grăbesc să reiau cele câteva argumente în direcția receptării critice, în prezent unica modalitate de evaluare onestă a poetului.
      După cum se cunoaște, cu mulți ani în urmă, am scris prefața la antologia din colecția "Cele mai frumoase poezii", apărută în 1972 la editura Albatros, și, de asemenea, i-am dedicat un loc important în capitolul "Poeți ai pământului" din Poezie și generație (Eminescu, 1975), carte ce purta inițial titlul Critice III și trebuia să apară în 1972, dar din cauza cenzurii și a campaniei duse de Samy Damian și Paul Georgescu împotriva mea, în 1971, a fost publicată abia după trei ani, cu multe tăieturi și intervenții ale lui Vasile Nicolescu care mi-a impus să-l introduc pe el însuși ca poet și să scriu un capitol parazitar despre "poezia civică". (Aceste lucruri pot fi confirmate ca autentice de fostul redactor al cărții la editura Eminescu, D-l George Gibescu). Nu mai reiau acum ceea ce am spus în exegezele anterioare; voi încerca doar să ilustrez importanța unora din textele poetului, transformate în modele pentru contemporani, mai mult sau mai puțin tineri.
     În general se face abstracție, din motive sociologice și estetice lesne de închipuit, de faptul atestat în istoria formelor poetice actuale că anul 1966 nu este numai anul apariției volumului 11 elegii de Nichita Stănescu, ci și anul apariției Scrisorilor esențiale de Ion Gheorghe.
     Acest volum intitulat Nopți cu lună pe Oceanul Atlantic, cu subtitlul Scrisorile esențiale, reprezintă rezultatul poetic al experienței existențiale întreprinse de poet, îmbarcat pentru șase luni (ca altă dată Rimbaud pentru Africa) pe o navă de pescuit românească. Aventura de cunoaștere este marcantă pentru tânărul poet de treizeci care mai târziu se va deplasa (și în sens barthesian!) în Cuba, unde va participa la campania internațională a tăierii trestiei de zahăr, ceea ce va duce la scrierea altor "scrisori esențiale" (Avatara). Am semnalat simultaneitatea cu 11 elegii pentru a ilustra situația paradoxală a poeziei românești la acea dată; pe de o parte, prin abstracția restrictivă a discursului stănescian, se consuma efortul de emancipare definitivă de modele autohtone, iar pe de altă parte, prin Ion Gheorghe, avea loc brusca amorsare a poeziei în real și reafirmarea dezideratului autenticității, falsificat definitiv aproape două decenii de proletcult victorios. Îmi amintesc, student fiind prin 1965, cu câtă curiozitate receptivă erau așteptate și lecturate public "scrisorile" lui Ion Gheorghe în cadrul cenaclului "Nicolae Labiș" al Uniunii Scriitorilor; direct în fața noastră se deschidea plicul trimis de poet și, datorită acestui truc, impactul la literatură era extrem de șocant întrucât subiectul poetic - aflat departe în maximă probă existențială - ni se autolivra în modul cel mai prozaic cu putință, necenzurat de vreo retorică socio-estetică. Ion Gheorghe plonja curajos într-un maelstrom al existenței/scriiturii de care noi toți (literați rafinați, cocoliți pe divanurile înflorate din salonul casei Sadoveanu) eram invidioși; invidia se referea mai ales la autenticitatea indiscutabilă obținută Ion Gheorghe în scriitura sa poetică, saltul său în autenticitate era comparabil cu acela al lui Cesare Pavese din II mestiere di vivere. Ni se părea inadmisibil să se poată scrie astfel, fără a se mai face uz de metaforita abstractă obișnuită și mai ales era de neconceput în 1965 să dai atâtea descrieri concrete - de o concretitudine dezarmantă - ale contextului cotidian în care te miști "pe această neașezare de veci a materiei", să povestești banal cum despici heringii și-i cureți de solzi sau să-i adresezi indecent mesaje intime soției tale în care să-i relatezi sec că te îndoiești de "statornicia "ei de Penelopă tânără" care cade cu bărbia-n baioneta armei". Această obsesie a existenței nealterate, această autoreferențialitate biografică precum și atenția acordată autenticității scriiturii vor deveni apoi imperative categorice ale optzeciștilor care, după cum se știe, au declarat polemic originalitatea și irepetabilitatea programului lor "estetic". Nu întâmplător, probabil, în textele lor "teoretice" nu se suflă nici o vorbă despre aceste "anticipări" redutabile (și durabile) ale poetului Ion Gheorghe, atât de hulit de către toți (chiar și de mine!) și nu există nici o exigență morală sau estetică (se înțelege!) ca optzeciștii să-și divulge modelele autohtone posibile. În ipostaza de poeta vates, după volumele anterioare Vine iarba (în care regnul vegetal erodează apocaliptic civilizația de asfalt), Cavalerul trac (unde se recuperează aproape arheologic un erou civilizator atestat în documentele istorice), Zoosofia și Icoanele pe sticlă (în care se activează puterea orfică a limbajului poetic), Ion Gheorghe atinge, în Megalitice (1972), cel mai profund nivel al vizionarismului său poetic. Priza muntenească la real, altoită pe vocația mitică exemplară, îi dau posibilitatea să extragă și să refacă într-un discurs anamnezic junghian, coordonatele ritualice ale vertebrei țărănești ce întemeiază și justifică un topos spiritual specific.
     Există tipare arhaice de neclintit ce întrețin obârșia țărănească și continuitatea ontologică a ființei într-un anumit cadru socio-cultural; pe acestea le selectează din uitare poetul vizionar și le reconstituie, retrăindu-le în expresia mitică dură, învârtoșată de acizii tari ai unei implicări auto-culpabilizante. Vertebra țărănească din noi, grund visceral al unei atitudini existențiale tragice, a fost (și este) distrusă treptat și iremediabil, prin neatenția manifestă față de cutuma spirituală; structurile dogmatice ale existenței istorice nu trebuiesc mutilate și distruse prin nepăsare și intimidare cosmologică. În poeme precum Mutul și La căpătâiul gigantului, în care tensiunea vizionară capătă o încărcătură expresionistă tragică, nemaiatinsă în poezia românească, se sugerează proporțiile incalculabile ale crimei colective la care am participat (și participăm) cu toții, fără a sesiza efectul catastrofal către care ne îndreptăm în mod inconștient: anihilarea puterii vii, de extracție țărănească, prin care ființa noastră se individualizează la nivel cosmic și socio-politic. Nu întâmplător Titu Maiorescu accentua asupra importanței singurei "clase pozitive" din România, aceea a țăranilor, iar Marin Preda s-a arătat foarte impresionat când un scriitor spaniol a început să plângă în fața sa pentru dispariția țăranului în Spania.
      După Megalitice, Ion Gheorghe va aprofunda în Elegii politice (1980) procesul de mutilare și eliminare fizică a vertebrei țărănești de către regimul comunist; în acest sens, până în prezent, în afară de Urcarea muntelui de Ileana Mălăncioiu, nu s-a tipărit o carte mai disidentă și mai culpabilizatoare în literatura română actuală decât Elegiile politice.
     Pornind de la Dacia Feniks, o problemă asupra căreia ar trebui să mediteze mai mult atât poetul, cât și criticul de poezie, este aceea a căilor de realizare a discursului poetic. La noi, cu salutare excepții, actul poetic apare, atât pentru poeți, cât și pentru critici, ca produs al "inspirației", înțeleasă în bună tradiție romantică. Empirismul acesta funciar explică bine succesul școlii impresioniste a criticii noastre. De aceea, în critica poeziei, care ar trebui să fie o reflectare în plan teoretic a concepției despre discursul poetic, întâlnești des termeni ca "talent", "înzestrare", "har" etc. în timp ce întârzie introducerea unor noțiuni ca "semn literar", "semnificant", "model", "sistem" etc.
     Totuși, poezia, dincolo de metaforă și simbol, reprezintă o elaborare lingvistică, o alegere conștientă a unui anumit cod sau a unui model prozodic din atâtea posibile. A explica această alegere devine o chestiune a criticii. Aproape nimeni nu se preocupă în critica jurnalistică de faptul că articularea unui discurs poetic implică o investigație deliberată, că poetul folosește anumite procedee specifice spre a spune ceva și că operația combinării poetice a materialului lingvistic e posibilă după ce autorul și-a elaborat anumite componente ale discursului său.
     Este pe de altă parte adevărat că prudența criticii noastre în a prelua progresele metodologice de aiurea are o justificare certă, cum observa Eugen Simon, speriat de "terorismul metodologic", dar nu trebuie să facem din această prudență un principiu de exclusivism, căci o altă consecință a mentalității empirice în abordarea literaturii este reflectată și în ambiția unora de a compune de aici înainte "istorii" monumentale, unde, fără să aibe nici o idee teoretică pe care să-și întemeieze demersul critic, umplu sute de pagini cu exclamații orale care în nici un caz nu pot avea greutatea unor enunțuri critice. Dar schimbarea metodologiei critice cere și educarea publicului la noile căi de abordare, operație mai ușoară decât prima întrucât publicul e mai receptiv la noile investigații critice, receptivitatea sa fiind pregătită de lectura lucrărilor numeroase de acest gen publicate de-a lungul timpului de Editura Univers.
     Situația aceasta se poate verifica perfect prin modalitatea de reacție a criticii în fața volumului lui Ion Gheorghe, intitulat derutant Dacia Feniks (Editura Cartea Românească, 1978). Această carte a lui Ion Gheorghe a lăsat probabil perplecși pe aproape toți criticii. Desigur că explicația acestui fapt este la îndemâna oricui - criticii par a fi preocupați de problema absolut secundară dacă poetul are sau nu "dreptate" în ipostaza de istoric sau arheolog. Dar nu de asemenea mesaje informative trebuie să ne interesăm în decodificarea poeziei. Oricum, ele nu aparțin imediat criticii literare. Cineva, citind aceste supoziții, ar putea să mă acuze de formalism, dar chestiunea e cu totul alta și, de va fi nevoie, o vom discuta. Criticul tradițional e neîncrezător în fața unui titlu ca acesta (Dacia Feniks) și caută să-l raporteze imediat la Nicolae Densușianu sau la Pârvan, uitând că Ion Gheorghe e un poet și nu un istoric. El (criticul) cade în eroarea de a identifica acea "langue" a poeziei cu instrumentul comunicării logice și în loc să citească textul lui Ion Gheorghe ca pe un discurs poetic, îi va aplica criteriile comunicării logico-raționale. Criticul trebuie să recepteze însă textul exclusiv ca pe un discurs poetic. Desigur o întrebare posibilă, ce nu e mai puțin incitantă, ar fi aceasta: ce înțelegem prin discurs poetic? Ne ajung elementele tradiționale spre a-l defini? Vorbind despre "programul" lui Ion Gheorghe, Ion Negoițescu afirmă următoarele: "Năzuința lui formativă are drept subiect mai întâi o mitologie personală, rezolvată în măsura în care poetul își echivalează trăirile cu o stare mitică perpetuă, și drept obiect mai apoi, ca dobânzi ale acestei perpetuități, o mitologie românească, realizată în măsura în care, aplicat pe diferite planuri, programul se menține în limitele poeticului rămânând numai expresie lirică" (Analize și sinteze, Albatros, 1976 p. 305). Ceea ce este confirmat de evoluția poetului de până la Dacia Feniks. Dacă vrem să integrăm această apariție unui corpus de texte care s-o afilieze unui sistem cultural, va trebui să acceptăm faptul că aceasta aparține scrierilor cu valoare inițiatică, recunoscute în general ca poeme epopeice. Văzută sincronic, opera ni se va părea anacronică: o bizarerie lingvistică imposibil de omologat. Dar în aceasta constă și noutatea poemei, în chiar articularea ei lingvistică. În Dacia Feniks Ion Gheorghe vrea să reînvie din propria-i cenușă o imagine posibilă a unei realități imaginare care este "mitologia românească," cum observă cu pertinență Ion Negoițescu. "Propria-i cenușă" e chiar materia dintotdeauna a poeziei, formă de expresie a ei, dacă e să folosim un termen a lui Hjemslev. Aici, în mod instinctiv, Ion Gheorghe reface experiența ce mai modernă a poeziei europene, a putea spune experiența tragică a limbajului. Nu mai poate fi vorba de cine știe ce suprarealism neaglutinat, cum s-a spus despre Zoosofia sau despre Icoane pe sticlă, ci despre o experiență fundamentală pusă în legătură cu întrebuințarea cuvântului poetic ales ca unitate semică a poeziei.
     Dacă tentația supremă a poeziei este să identifice acel cuvânt totalitar, autonom ca semnificant, care să exprime însăși condiția poeticului în sine, există în mod simultan cealaltă tendință, opusă, de pulverizare instantanee a acestei autonomii semnificante. Exemplul major ne este dat de Mallarmé cu poezia "Un coup de des jamais n'abolira le hasard". Ion Gheorghe inventează o realitate lingvistică ("expresiile" poemei sale epopeice) care, luată ca întreg, nu are o deplină autonomie semnificantă, acceptată însă numai în interiorul "limbii" poemei. Fantezia dictatorială a poetului va construi un univers imaginar omogen, complet abstract extras din ideograme inventate de legile aceleiași fantezii. Ea va urmări să configureze "figura mitică" a poeziei. De la "știința" poetului până la gratuitatea pură nu e decât un pas și Ion Gheorghe îl face realizând și dezideratul modern de "joc" al artei.
     Ion Gheorghe se apleacă asupra "semnelor" ce dau componență fonetică a unui alfabet indoeuropean posibil și cu o "lectură" proprie verifică posibilitățile "limbii" poetice de a-și adopta noi teritorii. În cazul că nu este vorba de o criză conștientă a limbajului poetic ca la Nichita Stănescu, de exemplu, ci de o reinventare a "limbii". El meditează asupra unor "langue" ca sistem general și nu asupra realității concrete a acesteia ("parole").
Inventând o limbă nouă poetul se face "tălmaciul" ei: "Expresiile Logo-Astrale ca întreg n-au nici un sens./ Se pătrunde-n ele prin divizare." Actul "divizării" instituie o poetică și o validează cu procedee asupra cărora vom reveni. Printr-un joc de permutație a fonemelor, poetul înfăptuiește o operație combinatorie deliberată, descoperind în fragment spiritul întregului. El creează cosmografii de cuvinte întemeiate pe tehnica combinărilor admise de legi matematice, cunoscute de hermetici. În actul poetic este înscrisă chiar această poetică.
      Când G. Călinescu se întreabă dacă "o poezie trebuie oare înțeleasă, redusă la o de idei" (s.n.) și răspunde negativ la această interogație, criticul avea dreptate întrucât limbajul figurat al poeziei trebuie analizat cu metode deosebite.
      Spuneam mai înainte că textul poetic al lui Ion Gheorghe din Dacia Feniks ar putea părea, la prima lectură, și pentru un neavizat, o "bizarerie lingvistică". În fond, ca să reamintim lucruri elementare în poezie, "limba" nu poate fi înțeleasă altfel întrucât "cuvântul" nu are, în acest caz, funcție de comunicare obișnuită; cuvântul poetic nu e un produs spontan al comunicării și de aici se poate deduce ușor "rezistența" acestuia la consumul cotidian. Integrându-se într-un sistem cultural mai larg, producția poetică a unei epoci se codifică treptat, în forma modelatoare, constituindu-se apoi în tradiție literală. "Lectura" unui text poetic presupune atunci achiziția de către consumator (lector) a acelei tradiții, astfel că orice cititor nu va mai participa la actul lecturii în mod pasiv și va deveni un posibil "producător de limbaj", cum spune Barthes.
     Pentru poet (scriitor în general), repet o banalitate, cuvântul nu mai este un simplu instrument de comunicare, ci o structură. Or, conceptul de structură implică atât formalizarea modelatoare a "cuvintelor" într-un sistem poetic constituit, cât și sedimentarea acestora în procesul diacronic al tradiției literare. Prin folosirea conștientă a acestor structuri-cuvinte autorul nu va face o referință directă la realitatea fizică, ci, primul rând, va trimite la tradiția literară codificată în cuvântul poetic. Barthes vorbește chiar de un super-cuvânt "pentru care realul e numai un pretext", căci, dincolo de semnificația contextuală i se adaugă atâtea alte semnificații câte a acumulat în timp prin uzanța poetică. Dar să citim din Ion Gheorghe: "Trimis fiind de părintele său dup-o oaie pierdută / Căzută pe undeva într-o râpă, ori luată de lup / Umblă dealul, văile cercetă, făcu mare ocol și pierdu / Calea. / Către amiază dete de-o peșteră; răcoare, neînțeleasă ispită / Îl trage într-acolo; intră și vede o lăiță. / Iesle scobită-ntr-o lespede; calcar de multe cochilii./ În leagănul lui Zeus, o, fericitul, fericitul se urcă; / Trainice încă pielea de urs așternută pe cetină / Vie; încă lânoasă și înspicată velința de blană de lup; / Ca și Basareus trase pielea fiarei pe sine, până la barbă; / Căpătâiul de piei stufoase de iepuri și vulpi / Mult roșu pătat alb-argintiu sub capu-i pletos / Orânduit./ În Peștera lui Zeus trase un somn uriaș; ani / Șaptezeci hălădui din oul Dealului Dara".
     Cred că este ușor de urmărit cum, în acest text, "cuvintele", în accepția lui Barthes, se prezintă lectorului ca niște structuri constituite, am putea spune chiar ca niște "metacuvinte", conținând și transmițând ca "semne lingvistice" (atât prin învelișul semnificativ, cât și prin semnificant) acel proces de modelare poetică îndelungată, în care se reflectă chiar nașterea literaturii. În contextul dat, ele devin niște invariante, conservând o întreagă istorie inițiatică: pe aceasta poetul nu o comentează, ci procedează ca și cum toți ar cunoaște-o (și o cunosc), decodificând nașterea poemului ca semnificant, iar nu sensul său ("schema de idei", cum zice Călinescu), care apare deductibil conform cu sistemul de lectură întrebuințat: antropologic, sociologic, psihanalitic, mitologic etc. Ion Gheorghe își instruiește însă lectorul și-l avertizează asupra modalității de lectură spre a nu face confuzia între diverse întrebuințări ale limbajului: "Pregătește-te că vreau să te umplu de zeu. / Eu vin în tine. Eu sunt pe cale să cobor în Cine Află-Și-Cântă / Cercetează, nu lăsa lucrurile cum par. / Expresiile Logo-Astrale se scriu de la stânga / Încep cu sfârșitul și se termină cu începutul. / Multe mersuri are citirea și pătrunderea-n ele". Poetul înțelege prin "zeu" (desigur că nu este exclusă nici nici accepția platonică dată cuvântului) chiar acel potențial de forme de expresie identificabile în experiența antropologică a speței, pe care se angajează să le exprime. Desigur că această "experiență antropologică" nu se oferă direct, spre decodificare, ca un text informativ obișnuit, scriitura poetică cerând o cheia de lectură.
      Cel care va citi textul, nu ca pe un discurs poetic, ci ca pe o ideologie sau filosofie (există și acestea dar nu explicit), deducând imediat de aici o doctrină sau o explicație științifică a lumii (care la fel sunt posibile, dar numai a posteriori) va cădea în cea mai mare eroare. Căci, limbajul poetic nu informează, ci învăluie, inaugurând o ambiguitate fertilă care trebuie descifrată și analizată cu mijloace adecvate. Criticul englez Empson stabilea în acest sens "șapte tipuri de ambiguitate" detectabile în discursul poetic.
     Julia Kristeva susține că "a lucra în limbă implică în mod necesar întoarcerea în germenul în care se deschid (finalizează) sensul și subiectul său", arătând că "cei ce vorbesc sunt vorbiți". Poetul nu "vorbește", așadar, când se exprimă în limba versurilor, ci este vorbit de poezie. "Zeul" platonic se află în el ca formă de expresie și "vorbește prin el". Platon spunea despre poezie, folosind o metaforă, ceea ce spun semiologii astăzi. Această practică semnificantă o descoperim și la Ion Gheorghe: "Urmează-mă-n prima Expresie, de la stânga la dreapta. / Întotdeauna să pui înainte răul / Zău! să zic ce-am zis și Expresia nu-i încă pe de-a-ntregul scrutată. / Vechii Feți-Logofeți desfăceau Expresia într-un infinit număr de noi Forme de Logos / Ei erau inspirați. Eu sunt greoi la minte, terestru și-abia mă aflu la începutul Inițierii. Îmi pare destul cât am înțeles...". Poetul "tălmăcind echivalențele" ne apare în ipostaza unui depozitar al formelor poetice, adică al unui sistem semnificativ ereditar. El transmite niște mesaje formale, redescoperite în memoria cuvintelor-structuri, care există în experiența sa culturală ca modele preexistente, transformând limbajul poetic din infinitate poetică într-o infinitate reală de semnificați. Poezia e deci o practică semnificantă; structurile ei se organizează în mod autonom dezvăluind prezența unor modelări anterioare. Poetul nu face altceva decât să selecteze și apoi să le exprime, actul său fiind analog cu cel al operatorului sau al tehnicianului. Cu cât modelele semnificante alese sunt mai complexe, dând ocazia decodificării a cât mai multe mesaje, cu atât textul va putea fi validat ca operă de valoare.
     Că Ion Gheorghe procedează ca un operator lingvistic conștient se poate constata de către oricine și o spune el însuși de atâtea ori: "Într-adevăr Adunări și Împărțiri de silabe-am făcut. / Expresia Logo-Astrală-i un Infinit Nume de Nume, / Ale Lui, ale infinitului Numit-Nemurit". El operează cu un șir de unități fonematice pe care le combină în "structuri" poetice autonome. Citindu-le când de la stânga la dreapta, când de la dreapta la stânga, Ion Gheorghe inventează numiri și expresii nu totdeauna lizibile și are ambiția de a demonstra legile care stau la baza acestei "gramatici" poetice, ceea ce, să recunoaștem, și reușește în ansamblu. "Variantele" de lectură înlesnesc familiarizarea cu o articulare dificilă a limbajului. Dacă "alfabetul" său nu dă prea multe dificultăți la lectură, aceasta este o consecință a faptului că poetul asociază gestul de operator lingvistic pe acela de cunoscător și depozitar al tradiției poetice. După ce anunță expresia, inițial neinteligibilă pentru profan, trece la "traducerea" ei, inteligibilă acum la nivelul inițierii hermetice: "Numele meu este SZAMROZ; Expresia se divide în SZAM și-n ROZ, întrucât sunt zicerea Dublei-Doimi. / Sunt exprimarea Doimii alcătuită din jumătăți de natură terestră. / Iată SZAM cât și ROZ sunt echivalențele Pământului și ale Rusticului - /Zise ca jumătăți similare ale întregului pământesc - /Aceasta, întrucât Pământul și Rustic sunt termenul unu și termenul doi numind aceeași realitate; / Însă Pământ-Rustic este o unitate alcătuită din două Similitudini. /Unitatea aceea este jumătatea-partea Unicului Inițial." Din textul citat se desprinde capacitatea extraordinară a lui Ion Gheorghe de a rămâne în interiorul textului poetic, transferând în realitatea concretă acea realitate convențională, cumulată în tradiția abstractă a hermetismului. El "citește" concret simbolurile hermetice ca și cum ar opera cu elemente palpabile ale universului real.
     Universul imaginar al poetului se convertește în realitatea totală prin lectura expresiilor, traduse ad-hoc. Concretul abolit e reîntemeiat prin retroversiune. Poetului nu i se pare nimic greu de tradus în sau din limba poetică și orice cuvânt de azi își găsește "echivalența" într-un segment runic ("expresie Logo-Astrală"). Astfel, procesul de traducere este și reciproc; se operează cu mijloace poetice o retroversiune permanentă. Pe de o parte, prin majuscularea cuvintelor pe care le vehiculăm în comunicarea cotidiană, poetul le transferă pe acestea din simple nomina în semne cu putere absolută, substantivele comune devin Peștera, Broasca, Laptele, Casa, Sâmburele, Oul, Oierul, Porcul, Dealul, Apa, Pasărea, Lupul, adică reprezentări abstracte ortografiate astfel: Kalitatea, Ideea, Kosmosul, Timpul, Inițialul, Legea, Viziunea, Numărul, Forma, Similitudinea, Suma, Alfa, Semnul, Originea etc. (printr-o dublă majusculare) capătă corporalitate, născându-se concret odată cu manevrarea retortelor spagirice ale limbii de către poet. Rezultatul acestei operații continue de retroversiune este o polifonie de mesaje instaurând pe parcursul întregii Cărți o viziune totalitară în care realul și expresia lui abstractă nu mai pot fi separate.
     Prin sondajul temerar întreprins în miezul material al cuvântului poetic, Ion Gheorghe relevă infinitatea capacităților semnificante ale acestuia. "Expresiile" poetice sunt "Logo-Astrale", adică sunt rostiri fundamentale prin care vorbește cosmosul însuși prin câteva uriașe "deschideri de gură"; reciproc, cuvintele obișnuite participă la procesul de retroversiune instituit, fiind întâi "traduse" în alt cod și traducând apoi codul expresiilor Logo-Astrale.
     La o lectură atentă se poate constata că Ion Gheorghe, ca poet modern, e aproape de ideea lacaniană, împărtășită de mulți semiologi, conform căreia semnificantul anticipează sensul. Frecventa întrebuințare a cuvântului majusculat "Forma" și contextele în care apare ne face să deducem că pentru poet acesta are valoarea conceptului aristotelic. La Aristotel, Forma este un principiu activ ce-și subordonează materia. Toate cele cincizeci și șase de "expresii", traduse de Ion Gheorghe în cele 440 de pagini ale epopeii sale, nu sunt decât niște coagulări de forme latente de așteptarea sensului (lecturii) pe care li-l dă poetul. Conținuturile (înțelesurile) sunt chemate la viață de Formele ce se organizează cosmologic: limba poetică devine astfel o modalitate de ordonare în expresie a lumii, împlinind dezideratul absolut al poeților. "Mai are înțelesul despre Ziua A, Începutul Luminii. / Cum a ieșit Pământul - din ape, mai întâi în forma Sfârcului cu lapte pentru copil. / Acesta înseamnă Forma dealurilor Sacre ale inițiaților Geniei Lupoaica / Sunt Dealurile Mameleoane. / Se zice că pe acolo iese Laptele mamei să-l hrănească pe Fiul cerului. / Se zice despre nașterea primelor pământuri. - / Ca și pântecul Lupoaicei pe care se văd sfârcurile Unicului Mameleon; / Pe acolo iese și Apa Începutului."
     Prin discursul său poetic, Ion Gheorghe reactivează funcția semnificantă a limbajului, realizând o sinteză a tuturor experiențelor sale lirice de până acum. Riscul întrevăzut al unei asemenea construcții este pulverizarea definitivă a poeticului prin fragmentarea și divizarea infinită a discursului. Refăcând litera ideală a poeziei, poetul modern se îndepărtează (ceea ce nu se întâmplă în cazul de față) de rostul întreprinderii poetice, spunea fericit Ion Barbu. Prin "gramatica" poetică și prin viziunea cu totul utopică, Dacia de "forme / expresii" a lui Ion Gheorghe se aseamănă cu Anatolida lui Ion Heliade Rădulescu. De aici, abia, discuția critică despre poezia sa devine interesantă.
<<<

Epopeea Tapae

Concluziile senectutii

Sutrele taranului Iancu Arsene





















 

 


 [index]  [bio-bibliografie[ referinte ]  [ texte alese ]  [ galerie foto ]  [ carte de oaspeti ]