„Figură paradigmatică a poeziei actuale, posesor al unei opere durabile, de o forță a expresiei vizionare ieșite din comun” - Marin Mincu


[ bio-bibliografie ]
[
referinte ]
[
texte alese ]
[
galerie foto ]
[
carte de oaspeti ]
 

Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, Ed. Paralela 45, 2008, p. 942-945


După părerea majorității comentatorilor, realismul-socialist încetează în poezia lui Ion Gheorghe odată cu a cincea lui carte, Nopți cu lună pe Oceanul Atlantic (1966). Rămâne însă de văzut un lucru: autorul Elegiilor politice din 1980 (cu o versiune necenzurată în 2002) este, alături de Geo Dumitrescu, unul din rarii poeți în a căror operă clișeele realismului-socialist au fost asumate cu un soi de autenticitate capabilă a le face plauzibile. Mai simplu spus, n-au sunat pe de-a-ntregul fals. Nu, desigur, în Pâine și sare (1957) ori în celelalte cărți de început, dar în Vine iarba (1968) de exemplu, zece ani mai târziu. În roman, o situație similară o are Ion Lăncrănjan, în proza căruia, ca și în Elegiile lui Ion Gheorghe, comunismul e criticat din perspectiva încălcării brutale a psihologiei și sociologiei cutumiere a unui țăran arhaic și care nu se lasă smuls din groasele lui rădăcini. Comunismul e respins ca o agresiune mai degrabă tehnologică decât morală, ale cărui victime sunt în primul rând țăranii: „Suflă țăranii cu capetele lor de cai/ În scăldătorile mașinilor – nici fiert/ Nici înghețat;/ Trece mama cu sângele fiului/ Până la genunchi, ca printr-o mlaștină:/ Industrii;/ Țăranii suflă ca vitele-n scăldătoarea/ De lapte, de ulei, de sânge – / A industriilor”. Sau, și mai clar: „Tot mai greu suportă sinele uman/ Tirania mașinilor”. Nu comunismul, în fond, este incriminat, ci modernitatea, deplânsă fiindcă a pus capăt unor rânduieli străvechi: „Marele spirit de clasă, al luptei care animă/ Istoria! L-au dat tehnocrații de râpă/ Ca pe-un bătrân ramolit, pisălog și nebun./ Eu, că mai am o Patrie, mai știu ce vreau,/ Dar cei ce trăiesc în corturile de-mprumut/ Pe propriul nisip părintesc –/ Ei pe umărul cui vor plânge?”. Câteva dintre cele mai radicale Elegii politice n-au putut fi publicate înainte de 1989, fie pentru că se refereau reportericește, în stilul primelor volume ale autorului, la cruzimea cu care au fost spoliați țăranii („Zac țărăncile, pe grămezile de porumb;/ Încovrigate pe sacii de grâu și-acoperite/ Cu sămânță de floarea-soarelui:/ Nu putură să le ia niciun grăunte: mușcând,/ Rupând cu ghearele și-au apărat/ Hrana copiilor;/ Le-au bătut cu cizmele-n burtă, pe/ Grămezile de porumb; cu sacii de grâu la piept;/ Îngropate-n sămânță le-au dat boală”), fie, din contra, pentru că sugerau, cu o violență apropiată de ură, abandonarea doctrinei roșii, chemând în definitiv la crimă („Câinii la marginea roșului/ adulmecând ciolanele și carnea roșului/ Și zgârciturile roșului – / Lingându-se pe bot de roșu;/ Și oasele țăranului zvârlite-n câmp/ În roșul iarbă: Fiul bătut/ Calcă desculț – / Prin roșul tatălui până la glezne;/ Ciobul vertebrei de pământ/ Arde călcâiul: Roșul roșului revine/ La sănătatea lui:// Trăiască roșul: Ci trageți, porcilor,/ Odată!”).          În realitate, întâia culegere caracteristică fiind Nopți cu lună, abia Zoosophia vine cu acea paradoxală originalitate culeasă din cele mai diverse izvoare, declarate ori nu, dar recognoscibile, și care îl va expune pe autorul Zicerii la zicere (1982) acuzației de plagiat. După publicarea în România literară  din 1978 a șase poezii din viitoarea culegere, Dorin Tudoran a remarcat preluarea, fără vreo indicare a sursei, a unor sintagme din Lao Țzî. Titlul anunțat al cărții era  Înțeleptul, ideea „zicerii la zicere” ivindu-se ulterior, când Ion Gheorghe va explica, în Avertismentul la volum, intenția de replică a poemelor sale și va culege cu aldine textul filosofului chinez. După un sfert de veac, polemica s-a răcit. Poetul ar fi putut s-o evite, dacă avea o cunoaștere mai bună a licitului ori ilicitului unor procedee. Ceea ce n-a fost chiar cazul, contemporan, al lui E. Barbu din Incognito, unde plagiatul rămâne plagiat. Mai toată poezia lui Ion Gheorghe stă pe intertextualitate. Zoosophia este un exemplu perfect. Se reiau expresii, pasaje, versuri din psalmii lui Dosoftei, din balade populare, din doine, colinde, basme ori ziceri de copii („oprica/ poprica – / boc – / țangăr/ mangăr/ clanț – / dă poarta la loc!”). Aspectul e de compoziție naivă, suprarealistă și chiar de kitsch. Unele sunt doar jocuri lexicale, inspirate de Ion Barbu („Când se uită Neica nime/ îndejos întunecime,/ elem,/ melem,/ buș – / ou fără albuș,/ fără gălbenuș,/ ou cu viermuș:// Mama lui cărăbuș/ strânsă covrig/ de somn și de frig”) sau de Nichita Stănescu („Patru, patruplîng,/ patrucrîng – ”). În toate, o populație de sfinți inventați (Lăcust, Papagulie, Milcopil, Minunie etc.) și de alte figuri nu izbutește să închege o mitologie personală. Icoanele pe lemn ori pe sticlă ale poetului sunt ideatic incoerente. Ideea lipsește. Bricolajul liric nu e, cu siguranță, nici măcar ludic, zugrăvind o lume pe dos, efect al deriziunii, cum au crezut criticii (Grigurcu: „gras spectacol de guignol autohton”, „bufonerie lexicală”). Poetul se ia în serios, e sentențios, ritualic și esoteric, chiar dacă forma e câteodată aceea a poveștii pentru copii, de exemplu, în Zimbrul, în care sunt relatate laolaltă nașterea biblică a lui Moise, povestea caprei cu trei iezi din Creangă, Tinerețe fără bătrânețe de Ispirescu, legenda lui Zalmoxis, culminând cu legendele descălecatului. Ceea ce ar trebui, poate, să admitem este efectul de expresivitate involuntară care face simpatice unele dintre aceste poezii, fără voie copilărești sau absurde.

         Vine iarba (1968) și apoi Megalitice (1972) aduc, într-o viziune impregnată de discursivitatea realist-socialistă, temeinic asumată („Bine-ar fi să deprind singur acest lucru;/ fiecare vrea să se știe de sine mai întâi,/ dar când se-adună toți, fiecare se uită pe sine/ ceea ce e bun se-adaugă la numele Partidului Comunist...”), acea materialitate groasă în care se remarcase deja Ion (nu încă Ioan) Alexandru. Cotidianul rural nu e acela banal de la Petre Stoica ori Marin Sorescu, din anii ’70, ci unul plin de o figurație fabuloasă și gigantică, nu fără o notă de eroism, un soi de rabelaisiansim popular și național. Dacă Bogza va cânta buruienile proaste, urzicile ori ștevia, Ion Gheorghe, pe urmele lui Anton Pann, preferă legumele modeste, cum ar fi cartoful sau ceapa („Murită-i ceapa foioasă ca nisipul,/ pe când în turnul lujerului dorm cu focul în minte/ semințele care-i păstrează chipul/ și toate proporțiile date mai dinainte; – / vine Maica zeiță, culege arpagicul,/ pune basma neagră peste leagănul de nuiele:/ pe când vede cum cepelor-semințe li se pătrunde buricul/ de când semnalele morse ale aceleiași tinere stele”). Totul, în hiperbole care îmbină foșgăiala colosală a materiei cu apariția unor zeități pârvaniene și blagiene într-un fel de epos mâlos.Viața la țară e privită prin lentilă măritoare: secera, treieratul, fiertul rachiului, arsul varului, coacerea pâinii, albinăritul, plantarea viei devin elementele unei bucolice de mari proporții, în care ființe primare și uriașe se îndeletnicesc cu munci dintre cele mai grele și care seamănă uneori cu niște ritualuri magice. La căpătâiul gigantului este o astfel de evocare în care Gulliver este un țăran mort, prăvălit în iarba Țării Uriașilor:  

„Zvârlit cu fața-n iarbă, ca o gânganie blândă și mare,

împilat de moarte, doarme țărănește și zace,

de departe i se văd degetele de la picioare,

cum stă trântit în plasa lumii, de insectă rapace;

cu gura-n pământ, parcă ucis în bătăi,

prin orbita-i putrezesc pietrele ochilor frați;

pe sfecla feței, lividă, spălată să fie dată la oi,

se coc tumorile vânătorilor, cu mugurii degerați.

 

Se-nfierbântă rupturile cărnii, de vână de bou;

parcă i-au ros câinii sâmburele gigantic al căpățânii,

părul ca frunza de ștevie-l bate vântul fără ecou –

umflat de apele zoioase ale râului minciunii,

pe brânci, parcă-ncercând să-și smulgă din răzor

monstruosul tubercul al capului său de dihor.”

         Între acest epos solemn și icoanele naive pe sticlă se află și restul poeziei lui Ion Gheorghe din Mai mult ca plânsul (1970) și celelalte. Noutatea vine în Cavalerul trac (1969), Avatara (1972), Noimele (1976) și celelalte din contactul ori presimțirea protocronismului. Cavalerul Manimazos e mai vechi decât Orfeu („după el va veni/ Orpheus – înțelept din neamul lui”), „heghemon și preot”, nenăscut din femeie, a cărui ivire pe lume seamănă cu o mare primeneală a naturii („În toată Tracia au înflorit sălciile”). Atmosfera e panică, oarecum în spiritul Pașilor profetului. Femeia lui Manimazos este Logoslavia, fecioara Logosului, ceea ce ne duce cu gândul că preotul este și poet. Manimazos întreprinde o călătorie inițiatică în afara Traciei, în ritmuri de basm popular (merse zi de vară până-n seară) și cu sugestii mitice (n-are voie să privească înapoi spre Tracia). Ortodoxismului din Imnele lui Ioan Alexandru îi răspunde aici tracismul pârvanian. Ion Gheorghe alunecă încet spre fantasmagoriile arheologice ale lui Nicolae Densusianu (Cultul Zburătorului va încerca să dea ideologiei o înfățișare științifică), dar versul se împotmolește tot mai des într-o proză rebarbativă, greoaie, descriptivă în exces, plată și plictisitoare. „Mormane de cuvinte”, notează Alex Ștefănescu în Istoria literaturii române contemporane, împinse „cu buldozerul” ca dărâmăturile de după cutremur.

<<<














 

 


 [index]  [bio-bibliografie[ referinte ]  [ texte alese ]  [ galerie foto ]  [ carte de oaspeti ]