„Figură paradigmatică a poeziei actuale, posesor al unei opere durabile, de o forță a expresiei vizionare ieșite din comun” - Marin Mincu


[ bio-bibliografie ]
[
referinte ]
[
texte alese ]
[
galerie foto ]
[
carte de oaspeti ]

 

Memoriu către un Senator la cub În atenția Președintelui CNSAS!
            

 

          Ce viziune sinistră: au ieșit din timp șase vaci slabe, râioase, cu băligile lipite de șolduri, și după ele cei trei senatori, prietenii mei, lovindu-le cu nuielușa de alun înfrunzit  a demnitarului hiperboreean. Sunt cei șase ani de când eu m-am adresat Senatului României prin Mihai Ungheanu, Vadim Tudor și Adrian Păunescu fără nici un rezultat real. Doar gesturi de neputință, eschive, ticăloase amânări  fără măcar o aluzie la cauze, la motive. Ce doream eu? O Instanță și o Sentință pentru așezarea sub regim de protecție de Patrimoniu Cultural a peste una mie statuete cu documentarea aferentă, rodnică și de necontrazis, să predau Poporului Român conștiința valorii de sine pe temeliile de piatră și scrieri ale celei mai vechi civilizații a planetei.

            De ce nu se mișcă nimic? Ce instituții ați contrazis voi cu spatele la popor și privind peste umăr cu dispreț și răfuială de colonei și generali care au trădat totul spre a-și salva casta lor de cizme? Vă știam patrioți, bărbați de curaj, cu idei și inițiative altruiste. V-au nimicit pe fiecare în felul lui, consilierii furnizați de Școala de la Băneasa, v-au scos în balcon simple flamuri ale capitulării, de jos până sus.

            Pentru ce trebuie să ne solidarizăm noi, creatorii de valori culturale, cu ofițerimea trădătoare, cu dezertorii de teapa lui Vlad, Ristea Priboi, Dănescu, Pacepa, Coman, Atanasie Stănculescu? Generația Mareșalului, de la care ni se trage dezastrul pe încă șapte generații de-aici încolo, a comis în Transnistria crimele pe care documentarele mondiale acum le pun în evidență.

            De ce, mai apoi, seria celor mai sus arătați ne-a ascuns nenorocita operă a jandarmilor și a generalilor de la acel „Treceți Prutul!” până la 23 August? Mai apoi, istoricii Academiei Militare au pus praf și busuioc falsificându-ne trecutul, să ne facă părtași, complici cu nebunia ofițerimii antonesciene, cu minciuna menită să salveze casta acestor indivizi ratați, afemeiați,  superficiali și deci mediocri până în albul ochilor. Au corupt, pe unii chiar i-au luat de slugi credincioase; un așa-zis scriitor Mihai Pelin, un răspopit de  speța Dan Zamfirescu,  inși din clasele decimate, fete și băieți de conștiință  speriată, chiaburi,  militari, foști agenți ai Siguranței – au creat o castă de deasupra Partidului asupra muncitorilor și țăranilor care, mai apoi, de la 22  Decembrie până azi conlucrează cu osârdie la jaful Avuției Poporului  agonisită amar de jumătate de secol. Se lăud un Coruț că ei au fost patrioți; au furat brevete cum ar fi de pildă formula și tehnica diamantelor industriale. Asta a fost nemernica morală securistă: în loc să-i pună pe tinerii români să gândească, să studieze, să cerceteze pe cont propriu producțiile de bunuri și tehnici de vârf prin Institutele Politehnice, au cules pe cei mai aparent isteți și i-au învățat să fure, să mintă, să asasineze. Acum toți acei ratați sunt Mari Oameni de Afaceri, se dau democrați pe Drepturile Omului, iar noi ne facem că nu băgăm de seamă urma epoleților pe umeri. Atât de nerușinați au fost și au rămas că nici cămășile de la cazarmă, decolorate de soare și jeg, nu și le-au schimbat: păstrează locul pe care și-au cocoțat galoanele ierarhiilor. Oare numai eu am acuitatea vizuală de-ai recunoaște pe acești Merce(nari) fără conștiință? Și  tu,  Mihai Ungheanu, și Vădim  și  Păunescu  sunteți dotați cu ceva ochi de vultur: să nu fi sesizat pe umerii lui Mercea, Năstase și ai tuturor fruntașilor din partidele la putere sau opozante urmele siniștrilor epoleți? Ce avem noi comun cu tagma acestor jefuitori de profesie? Pentru ce să-i apărăm? Treziți-vă până nu vă ratați, ca Zamfirescu, umblând din stăpân în stăpân!

            O problemă tot atât de năpraznică se poate formula astfel: noi pentru cine mai scriem, pentru cine muncim? Pentru progeniturile coloneilor și generalilor înfipți ca păduchii în cutele tuturor Băncilor, ziarelor, Serviciilor Secrete și Oficiilor Europene de fonduri și proiecte? Cei mai curați frați ai noștri, urmașii cei mai nevinovați, au foat alungați din țară: sunt muncitori agricoli, servitori în munci penibile, la prețuri derizorii. Cititorii și moștenitorii noștri prin America, Spania, Canada,  Germania,  tot  la munci de slugi. Nu-i așa?  Cine s-a născut din Dacii măcelăriți de Romani, ce altă soartă mai pot pretinde? Nu-i așa? Cine vine din strămoșii care nu știau să scrie, ce alte munci pot face în Comuna Capitalistă Europeană? Nu-i așa? Cine nu-și cunoaște nici măcar anul creștinării, ce pretenție la cultură și la filosofiile înalte poate să ridice? Ni s-a luat trecutul spre a ne putea îngropa în prezentul acesta mizerabil și-n proiectul care urmărește uciderea Națiunilor. Eu însă dețin toate actele voastre de legitimă demnitate, de cel puțin una sută mii de ani de putere, crezuri și forme de organizre socială, iar voi, cei trei Senatori, fie că nu acoperiți încrederea mea, fie că, din anume rațiuni ce-mi scapă, ați căzut pe mâna castei militare ce se face a ne apăra și elibera, dar care conlucrează cu inamicul de moarte al Poporului Român – Zamfirescu și Pelin. Oare atâta creier le-a mai rămas Românilor a se opune definitivei distrugeri ce ne-o organizează Europa cu cele două Biserici ale ei, de Papă și  de Teoctist îmbrățișare? Aici este eroarea voastră: colaborați în continuare cu Securitatea și cu Biserica. Poate căutați altceva! Eu am găsit, dar voi mă prigoniți cu vinovată ridicare din umeri la toate cele ce s-au pornit în contra mea. Mai mare râsul de Europa! Un Memoriu de șase ani așteaptă sub ochii tulburi de confuzie ai celor trei prieteni ai mei Senatori. Păunescu este acum scos din ring, i-au fost fatale amicițiile cu Năstase, cel sub cizma lui Ristea Priboi, dar faptul că se dă pe după Iliescu nu-l va scuti de mai răul în care însăși satana aia l-a tras cu social-democrația-i securistă.

            La urma urmelor, ce v-am cerut eu, domnilor Senatori? O Instanță  și  o  Sentință. Este prea mult în România  post și actual securistă? V-a copleșit realitatea istorică de nu mai puteți ajuta pe nimeni nici de-un deget. Eu nu eram un ins, cum vi s-a părut, cu o ciudățenie de-i zice el Cea Mai Veche  Civilizație, eu sunt depozitarul acelor documente, singurul care le-a descoperit, unicul ce vi le mai poate elucida și explica. Sunt mai mult decât Institutul Iorga, Institutul de Arheologie și chiar Muzeul Țăranului Român. Aveați de ocrotit nu un ins, de-acum Istorie a Literaturii Române, ci un cumul de instituții ale Culturii Române. Sau chiar aceste toate pe seama unui singur om v-au derutat, scandalizat și v-au tulburat apele mediocrității publice în care se bălăcesc tot felul de generali în retragere? Voi trei, numai mediocrii nu sunteți! Cum de v-ați lăsat copleșiți de atâta mediocritate în Senat și în Partide? V-aș fi fost mai de folos eu decât țârcovnicii cu epoleți, munca mea ridicată la putere publică v-ar fi scutit  de multe și penibile contraziceri, inconsecvențe și confuzii în discursul public. V-a înecat mediocritatea bine organizată ierarhic în conspirații la popotă.

            Toate suferințele și umilințele României moderne, de la abdicarea forțată a lui Cuza până la asasinarea lui Ceaușescu, își au originea în orgoliul,  oportunismul de castă și în incom­petența ofițerimii române. Elitismul  cazarmelor a distrus toată truda și opera de bărbăție a voievozilor noștri! România Mare este opera țărănimii ce s-a jertfit la Mărășești și Oituz după ce,  cu zece ani mai înainte la 1907, am fost bătuți cu tunurile de Averescu. La  ce mai sunt buni mareșalii, coloneii și generalii, tot timpul rebeli și antipopulari? Nici din vreascul putred, nici din ofițerul român, toiagul Patriei nu vei putea face! Trăim vremuri în care bătrânii se ticăloșesc de la o zi la alta până-și dau sufletul pe mâna cuiva incert și inexistent, iar tinerii ies în fața instantaneu canalii.

            Pentru a împiedica jalnicul spectacol ce am enunțat s-ar cuveni nu atât un Proces al Comunismului, cât o rapidă și o generală înfățișare în fața noastră înșine, din om în om, din aproape în aproape, care pe unde, când, cum ne-am cunoscut: să cercetăm împrejurările și forțele văzute sau oculte ce ne-au împins la un moment dat pe aceeași corabie de ne-am bătut pentru aceeași cauză, ori ne-am strâns de gât unii pe alții pe la reviste, prin ședințele de Partid, pe la Uniunea Scriitorilor și pe unde ne-au aruncat în arenă cu fiarele coloneii, generalii – marii trișori ai istoriei. În ceea ce privește așa-zisul Proces al Comunismului, pot spune, din capul locului, că aducerea în actualitatea televizată și a discursului de cafenea a problemei este o manevră nerușinată nu dinspre dreapta ci de la stânga încropelii social-democrate a lui Iliescu. Bătrâna fiară, cu sângele închegat pe rânjetu-i celebru, are acum nevoie de oarece spaime, băgare în boale și fierbințeli a bătrânilor, spre a ne aduna cu toții în spatele (exact în zona unde pute mai al dracului) Tătucului ce nu se lasă pus pe afetul de tun al ieșirii până colea pe maidanul Groapa Glina a Istoriei Românilor.

            Mă adresez ție, Mihai Ungheanu, rugându-te acum să ne arătăm tineretului nestricat încă, asumându-ne timpul nostru, adică istoria românilor, pe două pagini de cultură: a mea și a ta, față în față, acolo unde ele au fost aduse și obligate a sta într-același volum, prin confluențele, influențele, faptele deloc întâmplătoare sau chiar nesemnificative ale amândorura. Cum este și firesc, vom retrăi amintiri: că astăzi mirosim urât unul altuia, vom face efortul de-a ne ține respirația acolo unde și când va fi cazul. De altfel,  cât am trăit acele vremuri nici n-am fost atât de apropiați, cât nici măcar în spațiul unui lift, spre a ne constata duhorile de fiare sau simpla, nevinovata adiere a omului către om. Noi, amândoi, am fost oficiali, în relații  eminamente oficiale, cum s-ar  zice în tangențele strict profesionale și de  partid.  Voi pune pe masa publică acele amintiri de la mine spre tine, urmând să răspunzi aducând la lumină ceea ce eu am uitat. M-ai găsit, prin urmare, la „Luceafărul” după ce trecusem cu bine de Redactorii-Șefi Eugen Barbu,  Ștefan Bănulescu, Virgil Teodorescu, Nicolae Dragoș și, în fine, în plin  șantier cu băiatul ăla fără talent, adus la piept în literatură, cu suzeta în guriță,  de pe la „Scânteia Tineretului”, și S.L.A.S.T. al Cristoiului, Șandrului și al Carolinei ăleia care a tras de pe catargul de la ONU steagul meu tricolor cu Stema Republicii Socialiste, punând în loc otreapa aia cu cioara cruciată răscroită din izmenele lui Sânge Vodă-Iliescu. Uite că era să-i pierd numele băiatului ăla de la U.T.C. dacă nu-mi aminteam de afișul de la o Casă de Cultură de prin Maramureș, care îl anunța deasupra noastră: Nicolae Dan Frunte Lată, mediocritatea sa, alt voievod utemistic. Cinci Redactori-Șefi pe deasupra și pe lângă mine, întruchipând autoritatea de stat și de Partid. Altul, în locul meu, s-ar fi prostit ca o slugă netrebnică la atâția stăpâni. Tu ai fost acolo Redactor Șef Adjunct sub bagheta de cracă de soc a lui Dragoș și sub  gătejul de cucută al lui Frunte Lată. Aici se află nodul unei funii ce ne-a legat în aceeași idilică poiană ca pe o capră râioasă, pe mine, iar pe tine precum un Inorog dătător de iluzii ideologice culturale; vreau să tai astăzi și acel ștreang lung de timp de care traserăm amândoi căutând să fie bine întinsă nenorocita aia de flamură a Patriei noastre omnitrădată. Nu, ceea ce vezi tu azi bătând vântul pe catargul lăudăros din fața Casei Cercului Militar: nu este drapelul meu. Îți voi argumenta pe parcursul scrisorii ce cutez. Să începem deci smulgând pânza aparențelor de pe fața monumentului ce împreună am făptuit și am inaugurat cu prețul vieții.

            Îmi aduc aminte cu dezamăgirea de-a nu fi repetat până acum gestul, mărturisirea ta că într-o anume împrejurare tu ai greșit față de mine, într-o  ședință pe nu mai știu unde. Când  te-am petrecut prin Beijing, venit în delegație de Secretar de Stat la Ministerul Culturii, vreo două săptămâni, am așteptat să-ți ceri scuze a doua oară pentru o altă repriză de porcării ce-mi făcuseși. Ai uitat și nu mai era necesar. La Templul Norilor Albi,  pe Marele Zid, la Templul Cerului numai la prostiile istoriei noastre nu ne mai umbla gândul. Întorcându-mă din China Mea,  te iertasem și dădusem uitării acele vremuri, considerând în naivitatea mea că de-acum trebuie să ne preocupe elucidarea unei probleme mult mai grave: din vina cui, opera căror nesăbuiți ai istoriei, ne-a fost dat nouă să trăim cel mai mare cataclism social – Restaurația Capitalismului și căderea Patriei din mândrul, trainicul rang de Stat Unitar Independent și Suveran sub o nouă, ticăloasă și perfidă ocupație, occidental yanchee,  mai destructivă decât perioada Semilunii.

            Să revenim la scara faptelor de la ins la ins: noi nu suntem niște iulică neacșu, am cutezat și chiar am realizat operă de referință și acțiune, de la an  la an, de la etapă la etapă, din care nu se mai poate alege praful. Suntem și vom fi tot mai trainic Istoria Literaturii. De aceea, avem obligația să ne lămurim urgent viețile.

            Păstrez recunoștință acelui Mihai Ungheanu care a construit următorul moment: m-a susținut cu un Referat alături de Dl. Mihnea Gheorghiu,  Nicolae Dragoș și C.  Stănescu de am putut  publica „Elegiile Politice” (chiar mutilate) la timp; dacă ar fi rămas în  sertar, să mă reped ca alde crăsnarele și blandienele de servici cu Poesii Cenzurate, pierdeam și munca și suferința și demnitatea de-a fi câștigat o mare bătălie literară. Știu că păstrezi și acum exemplarul la xerox al cărții pentru care ai Referat. Într-un moment idilic, pe la „România Mare”, îți încredințasem testamentul de-a publica acea variantă întrucât chiar ediția integrală, ce și-a asumat Dan Cristea pe șest și după penibile insistențele mele, rămâne doar la faza de adaos: șapte poeme eliminate, în ciuda sprijinului vostru de-atunci; altceva decât cartea pentru care ne-am bătut noi pentru fiecare cuvânt cu acel stâlp al Cenzurii – Mircea Ciobanu – evoluat indecent de la vigilul politic socialist la monograful monarhist. Pe ediția ce păstrezi putem proba oportunismul penibil și lichelismul intelectualilor elitiști pe care știu că nici tu nu-i ai la inimă. Însă nici între noi nu este curat a ne atribui mai mult decât am făcut. Contextul politico-administrativ de atunci era cel puțin ciudat. Cartea fusese trasă în 100 de exemplare xerox, circula; câteva exemplare pe cale a ieși din țară au alarmat Securitatea care a găsit soluția ce am forjat cu toții – cei patru referenți și eu. Din acest episod nu poate lipsi Dumitru Popescu, pe atunci Secretar cu Propaganda, care lupta cu frizerul ăla de Ilie Rădulescu și cu toanta de tovarășa Sonia care, câteva Cincinale la rând, umbla prin județul Buzău lămurind doi foști colegi de-ai mei idioți, pe la Propagandă pe-acolo, că am fost și am rămas un bandit, idei de forță de la care pensionarii Nae și Ispas nici azi nu abdică. În spatele acelor situații se află momentul Drăghici – Balalia despre care vei fi aflat dintr-un memoriu-poem ce am publicat eu în „România Mare”, nr. 596, 14 decembrie 2001 – „Urâta neizbândă”. Evenimentele de la Florica au căzut asupra vieții și operei mele ca o stâncă pe care Sisiful meu nu reușește încă s-o dea dracului de-a rostogolul nici până azi. Îți voi demonstra cât de îndârjit, cu plan de luptă și schimburi de gardă s-a ocupat Securitatea de mine până astăzi, rumegându-și limba de ură că n-a reușit să mă scoată din literatură, să mă elimine ca martor periculos ce ar putea să depună odată și-odată documentele crimelor pe care casta ofițerimii le-a elaborat și pus în operă nefastă asupra țărănimii române. Deci, frații mei,  nu vă faceți merite prea mari din publicarea „Elegiilor Politice”, ați fost intrați în scenă împinși de coloneii mai prudenți care îmi cloceau, cu mințile lor de găini îmbuibate, o situație de exil politic. Cunoști și tu oarece în acest sens.

            Faptul că „Luceafărul” mi-a consacrat pagină mare pentru „Elegii...” este lucrarea ta, pentru care îți sunt recunoscător, în circumstanțele ce vom finaliza. Dețin de la tine, totuși, câteva informații pe care biografia mea se poate elucida, iar după atâția ani pot întrezări mârșava lucrare a Serviciilor Secrete ce nu mă slăbesc nici până azi, deși Darie Novăceanu a dat semnalul din Spania într-o colaborare la „România Mare”. Zicea, la un moment  dat,  că a venit vremea să fie lăsat hultanul  (vulturul) meu să se așeze și el pe piscul ce l-a cucerit și-l merită. N-a răspuns nimeni: ori s-a spart rețeaua în care a lucrat el, ori Nepoții lui Avram Iancu, pictori și sculptori cu cizme și nădragi cu vipușcă albastră, nu agrează faptul că am refuzat să cotizez, când mi-au trimis mesaj la Beijing, bâlbâit, cu intermitențe de gând și logos, cum este sistemul lor de comunicații: pervers, laș, duplicitar, de gunoaie sociale. Ba șeful lor, la câteva zile de la depunerea de către mine a unui Memoriu la Cotroceni, mi-a dat telefon la distanța de vreo zece ani, să-mi arate că tot în labele lor stă sistemul social și la fel ierarhia valorilor. N-aveau alt  prilej  de-a mă „contacta” decât interesul de-a se face simțiți și spăimântători; a îngăimat Bandacul tău ceva fără cap și coadă, ca un fir de lână mâncat de molii în ghem, s-a dat cu mirare metafizică la vestea ce i-am plasat-o referitor la dovada ce dețin cu privire la asasinarea lui Labiș de către Securitate și s-a retras pentru încă zece ani. Regret că am scris atât de bine despre vopselele lui.

            Dețin, cum ziceam, de la tine informația că acea foarte bună carte a mea,  „Megalitice”,  a fost aruncată,  la difuzare, de-a dreptul la Anticariat. Am reținut informația care însă nu m-a tulburat cum ați scontat voi, încât să stau în genunchi la poarta Papilor Vlad, Homoștean, Postelnicu și cum putorile lor de mame i-or fi mai strigat. Tot prin tine m-am luminat cu privire la cauza atacului ce l-a dat Tudoran asupra operei mele, operă ce exista încă de pe atunci. Văzând că sunt cam abătut, mi-ai replicat să mă învăț minte: așa îți trebuie, dacă nu te ridicai tu în ședința de Partid să-l aperi când am vrut  să-l excludem, el acum era deja în America. Adică deci vă stricasem spectacolul bine regizat făcând abstracție de mine și de obligațiile mele politice, simple, de-a nu accepta adevărurile gata formulate și acuzele neîntemeiate, nedovedite asupra noastră, a tuturor. Eu, care am intrat în P.C.R. și cu gândul de-a mă apăra de porcăriile Securității, racolările și cârdășiile odioase, mă comportasem just:  nu aveam nici cea mai mică simpatie față de Tudoran, pe care l-am intuit exact – de provocator adus expres de la „Flacăra”. Pentru aceste puține sincerități plasate mie, cu scopul de-a mă învăța minte, eu îți  rămân îndatorat și azi.

            Despre încăierarea dintre Dinescu – Tudoran, pe de-o parte, și Neacșu, Ivănescu, pe de alta, în redacția „Luceafărul”, am relatat într-o carte de  convorbiri de-acum finalizată. A fost nevoie de acea bătălie a Securității fiindcă eu nu v-am lăsat să-l excludeți fără argument pe Tudoran.

            Un gest, pentru care îți rămân realmente recunoscător, constă în publicarea ce ai vizat și susținut,  în „Almanahul Luceafărul”, a unui eseu despre decriptele monetare ce efectuam încă de pe atunci. A devenit proba mea în fața plagiatorilor de pe la Academia Militară și Cercul lor care, în frunte cu sinistrul Coruț și cu un nimenea ci doar absolvent al Școlii de la Băneasa,  iute aruncat în tranșeele lor împuțite, după fuga lui Pacepa, un bățos cazon cu talaș în cutia craniană, Geo Stroie, ce conduce un fel de asociație non profit, acoperind fraudele culturale din trecut și de azi ale Securității, cu frizerul ăla de Napoleon Săvescu. Toți ăștia susțin o diversiune menită să creeze confuzie, sabotând munca mea, de-acum concretizată în operă cu temei  științific. Păstrez pentru o vitrină de Muzeu Ion Gheorghe acel Almanah, în întregime elaborat și editat de tine: mă apără de impostorii pe care Sinistra i-a plantat în toate celulele societății românești, de prosperaă azi nestânjeniți în congrese, și obraznici cât nu cuprinde bunul simț.

            Un gest pe care, de asemenea, nu-l pot uita este Referatul ăla pe care l-ai susținut ca Secretar al Organizației de Partid de  la „Luceafărul”, cu privire la Greva ce am declarat eu atunci cu scopul de-a convoca eșaloanele de  Partid și de Stat să constate regimul discreționar, cazon, ce instauraserăți cu Frunte Lată Mămăligă pe seama scriitorilor de valoare, în favoarea echipei de Plugușoare de la S.L.A.S.T.

            Ați luat măsuri asupra pâinii omului și a cetățeanului amenințându-mă cu bătaia prin Cezar Ivănescu de-a dreptul declarată în două Ședințe de Partid Deschise. În fiecare lună emiteați adresă cu antet, ștampilă și autografe către Președintele Uniunii,  D.R. Popescu. El, în replică, a dat dispoziție să mi se întocmească Ștat de Plată separat, uninominal, în ciuda eforturilor voastre demne de-o cauză mai frumoasă. Și astfel ajunserăm la mobilul de început al acestei scrisori. Pe data de 18.I.2001 am primit de la Parlamentul României  –Senat  – răspunsul tău cu adresa nr. 102 VII la Memoriul ce am adresat de-odată către cei trei Senatori cunoscuți personal și cu diferite prilejuri pe  parcursul a peste 40 de ani de muncă literară și de redacție: Adrian Păunescu,  Vădim Tudor și Mihai Ungheanu. Păstrez răspunsul tău lapidar prin care mă expediezi la Comisia de Cultură a Senatului, nu pentru alt motiv ci doar acela că poartă o dungă tricoloră și stema cu Cioara Republicii ținând în plisc o  cruce, ca să pot dovedi câtă ipocrizie, lașitate, oportunism și fals pot să acopere aceste nerușinate simboluri ce intimidează cetățeanul onest și-l duc  în eroare. „Mă adresez dvs. în legătură cu următoarea problemă de patrimoniu cultural: pe lângă manuscrisele cărților mele dețin un număr de peste 1000 de obiecte arheologice, statuete de paste litice, cu suitele imagistice pe care plastica de lut din Neolitic le-a proiectat asupra culturilor arheologice de la Carpați”. Așa începe Memoriul poetului către cei trei Senatori. Îți atrăgeam atenția asupra conspirației corpului de arheologi oficiali, de Școală Latinistă  exclusivistă, care de multă vreme sabotează orice alte teorii istorice și mistifică sau distruge dovezile materiale ce ar proiecta altă viziune. Îți aduceam la cunoștință cazul arheologului trecut în neființă,  Gavril Aurelius Bălan, care și el a deținut o colecție de statuete de gresie  cărora le atribuia, și el, o vechime anteneolitică, dar care, obstrucționat de  către colegii săi de la Institutul de Arheologie București, a murit în spital, colecția sa fiind distrusă ori făcută să dispară.

            Pornind de la cazul personal, enunțam ideea prin care ceream protecție prin Comisia de Cultură, a tezaurului în cauză și mai proiectam și alte  soluții.  Caută Memoriul și împrospătează-ți memoria. Procură-mi un Tribunal și o Sentință cu privire la munca mea. Ajută-te și de Vadim.

            Cum, măi Mihaie, tu carele te-ai expus în bătălii cum a fost aceea privitoare la Sincronism și ai făcut dreptate câtorva mari nedreptățiți ai Culturii Române, te faci a nu pricepe că un profesor școlit la Roma, posesorul unei colecții de statuete anteneolitice, a fost asasinat cu bună știință de colegi? Tu, care ai condus anchete de mare răsunet pentru restituirea tradiției Românilor la justa ei valoare, cedezi tocmai când trebuia să-ți încoronezi opera de istoric literar lucid și cu acut simț al adevărului? Și vă mai mirați cum, când v-ați ratat, bieți Români! În loc să te bați să-mi faci dreptate și loc la o mai justă înțelegere a muncii mele, ți-ai făcut mânie în contra mea; erai cel mai experimentat și cu solide lecturi în ceea ce privește Substratul Culturii Naționale, puteai să-l ajuți pe Vadim pe când nu căpiase întru Domnul ca acum când comite priceasne de almanah rural cu sentimentul că a descoperit creștinismul și va fi zugrăvit ieșind din coapsa lui Pavel sau Petru Mărturisitorul. Cum au căzut generalii și coloneii în mintea popilor, cum ați părăsit Protocronismul și cele mai sublime izvoare ale vechimii pecare ne-am fi putut salva. L-ați trădat și pe Edgar Papu și pe Paul Anghel intrând în Biserică. Ce ideal poate fi acela în care o doctrină, cu forme sociale multiple și perfide, proclamă năzuința umană de-a cunoaște drept crimă supremă a umanității? Crede și nu cerceta! este o învățătură pe cât de nedreaptă cu omul pe atât de absurdă și criminală. Ce, noi poeții, creatorii, suntem securiști, să luptăm contra Sectelor ca formă de expresie socială a libertății de-a cunoaște? N-ai băgat de seamă că marile modele ale Culturii Române: Eminescu și Blaga, sunt Luciferici? N-au reușit Apostolii ceea ce au izbândit cu vârf și îndesat dictatorii, satrapii, generalii și spoliatorii de bunuri. Nu-ți spune totul despre ei faptul că angelicul Ioan Alexandru, care absolvă Securitatea de asasinarea lui Nicolae Labiș, același pruncuț de la Topa ieșind mai apoi cu icoana la Evenimentele Securității s-o scutească de răfuielile mulțimii proclamând acea mizerie a mizeriilor: Fără Violență!? Ce conștiințe sunteți voi? Ați instigat cunoașterea adevărată prin Protocronism și l-ați abandonat,  v-ați ascuns sub masa din altar. A rămas Ion Gheorghe cu o mie de cărți de piatră, le-a descifrat și a reușit ceea ce voi înșivă nu aveați habar a căuta anume. Cu peste 5000 de pagini, decripte monetare, cu mare parte din Tabletele Rosetti decodificate. Am enunțat în „Flacăra lui Adrian Păunescu” titlurile cărților ce am încheiatcu privire la vechimea strămoșilor noștri, alte câteva mii de  pagini. Ceea ce căutarăți voi și nu vi s-a dat am găsit eu și mi  s-au  încredințat toate. Nu poți să scrii cu aceeași mână și Notele Informative la Securitate și Scripturile Păgâne ale unei omeniri de cel puțin un milion de ani, cu Hyperboreeni și Regii Soare Anteatlantes Calamiteres! Nu poți să-i dedici poezii despre Hyperboreeni lui Pârvan insultându-l în mormânt pe Nicolae Densușianu de la care ai deprins, cu adevărat, învățătura despre Hyperboreea!

            Greșeala voastră uriașă constă în faptul de-a fi intrat în Biserică fără să-i fi dat în prealabil roată pe dinafară. Ați fi observat că acele Cruci din turle sunt Arborii Gnoselor străbune, preistorice. Pe schema Constelației Crucea veți regăsi Soarele și Luna, acum redate prin feronerii destul de naturaliste.  Pe  pereții exteriori ați fi dat ochi cu Pitagora, Platon, Aristotel și alți păgâni.

            Tot atât de nesăbuită este și eroarea voastră de-a fi luat țăranilor păgânismul în ceea ce privește intrarea în Apa Botiza, Iordanul Hyperboreei, unde se botezau la maturitate basileii, păstorii, magii, sofinele, oștenii noștri până pe vremea lui Vintilă Vodă Negru, după alungarea Goților cu popa Sava al lor. Nici înlăuntrul Bisericii n-ați intrat  cum se cuvenea și nu vi s-a dat să vedeți  ceea ce mie mi s-a arătat: Sus, în cea mai înaltă turlă, Pantocratorul OENA Fiul Oii. Pe  pereți tot felul de lume: bărbați, femei, păstori, oșteni, lume de vază pe care s-a bizuit Eclesia, între care Cei Nouă Meșteri Mari Calfe și Zidari, cu Manole zece care-i și întrece – Dceneatul Secularilor sub mâinile Milenarului Om – Purușa. Zugravii au pus pe ei straie bizantine, au eludat-o pe Sfânta Sophia cu toate cutumele strămoșilor mei. Așa s-a furat întotdeauna de la noi.

            Nici cu Istoria nu stați mai bine. Vă lăudați cu latinitatea traiană fără temei și în mod fraudulos. N-am să-ți rezum cele două pagini ce am publicat în nr. 17, 23 februarie 2006 – “Flacăra lui Adrian Păunescu”. Citește și invidiază-mă! Voi, cei ce ați chemat la luptă ați dat bir cu fugiții intrând cu generalii și coloneii în Bisericile Securiste, de-am rămas eu și-am întocmit operă cu cinste și demnitate.

            Vă rătăcește răspopitul ăla de limbă bulgară, ins fără operă, fără caracter, de se laudă că a creștinat și a culturalizat Securitatea. A scris cu nerușinare despre Ceaușescu și s-a pus în slujba asasinului ce i-a luat locul la Cotroceni.  Asta-i intelectualitatea creștină: produsul de abjecție totală al cristelniței. Nici cărturarul ce se dă nu este acest Dan Zamfirescu. Se uită de mai multe generații într-acel Epitrafil ce ar fi aparținut lui Alexandru Cel Bun și nu vede altceva decât îi grăiește papagalii școlii. Puneți-l să se uite mai bine în colțul stâng, de sus, al chenarului de Rune al acelui obiect de mesaj sacru. Să vă citească și explice grupul de sigle ce sugerează câteva crenguțe de arbore. Să le confrunte cu cele din monezi, să vă citească măcar numele lor – Crenge Verge – pe seama cărora Romanii au arborat snopii lor de Fascii – atributul preoților armelor. Întrebați-l ce Isus este bărbatul acela gol, întins ca Păstorul Mioritic pe un câmp de flori, sub un cer de luceferi și sub inscripția lapidară: OEN-TA-FIO, și ce înseamnă: Cine-i Fiul Oii, cine-i Tatăl? Habar n-are câtă păgânătate au cultivat Voievozii = Vozii = Zeii Voioșiei; Doctrina Morții Eroice în supremă beatitudine, alias Basileii, Ducii Daciilor, într-o continuitatea frisonantă. Să nu mai vii după toate astea să afirmi, cu Epitrafilul sub nas, vorbind zece limbi, inepția: “Bizanț după Bizanț”! Chiar îmi pare de domeniul absurdului cât de savant s-a produs rătăcirea la Români. Depre cât rău a putut face Școala Ardeleană, pe altădată.

            Ajutați-mă, Mihai Ungheanu, cu un Tribunal și o Sentință asupra muncii mele. Când, într-o emisiune cu Păunescu, făceam apel public, să conlucreze, să suspende penibila polemică de-a ținut vreun an, între cei doi, Securiștii, care urmăresc de totdeauna dihonia și provocările lor cu profit  criminal, au făcut  totul spre a ne ține la distanță. Abia după ce Vadim s-a bosumflat, suspendând colaborarea mea la „România Mare”, ai lui Mercea s-au făcut luntre, punte, și-acum Vadim cu Păunescu se ajută. Foarte bine! Important pentru Netoții lui Avram Iancu era izolarea și punerea mea în genunchi. Ăsta era procedeul jegurilor securiste.

            Ești ditămai Senatorul și-au trecut șase ani de la Memoriul ce ți-am trimis în apărarea culturii și civilizației pentru care, în tinerețe, te-ai luptat ca un leu. Ar fi un miracol să mă înțe­legi, o minune să treci peste câteva replici de-ale mele cu diferite prilejuri. Poate condiția intelectuală, oricât de aservită formelor sociale, să-și depășească mânia? Poate, cu o singură condiție: dacă insul nu s-a ratat, sare în ajutorul celui ce-a reușit în locul lui. Pentru că,  dragă Mihaie Ungheanu, eu am reușit pentru Români. Mie îmi ajungea izbânda în poezie. Ceea ce fac eu în domeniile mai sus detaliate era partea ta,  de muncă onestă.

14.III.2006

Ion Gheorghe

 

 

 [index]  [bio-bibliografie[ referinte ]  [ texte alese ]  [ galerie foto ]  [ carte de oaspeti ]