„Figură paradigmatică a poeziei actuale, posesor al unei opere durabile, de o forță a expresiei vizionare ieșite din comun” - Marin Mincu


[ bio-bibliografie ]
[
referinte ]
[
texte alese ]
[
galerie foto ]
[
carte de oaspeti ]
 

◊ "Elegii politice" – Cronici literare din "Gandul", "Ziua" și "România literară"


 

“România literară” nr.31 din 10 August 2005

Daniel Cristea-Enache:

Roșu vertical


De o bună bucată de vreme, e nevoie să-ți lărgești mult urechea și să-ți ascuți auzul pentru a afla - în vesela noastră hărmălaie (sub)culturală - ceva despre Ion Gheorghe. Un poet important, de care istoria liricii postbelice nu poate face abstracție, dar care a devenit aproape invizibil, o vagă siluetă de aer în peisajul actual. Rareori mai este amintit în câte o evocare nostalgică a anilor '60 sau menționat într-o înșiruire de nume, de obicei la sfârșit, ca o curiozitate literară; ori “analizat", cu un surâs fin, pe făgașul excentricităților sale, de-a lungul drumului de pietre și simboluri pe care l-a parcurs cu un fel de stoicism, la mijloc de ridicol și vizionarism. Criticul nu trebuie să adopte o conduită justițiară de haiduc, deposedându-i pe cei ce au vizibilitate, prestigiu simbolic și succes de public, pentru a-i împroprietări pe cei ce nu le au. Egalitarismul în câmpul artistic este un nonsens, intrând în contradicție cu relieful atât de accidentat al valorilor estetice. Dar tocmai prin recunoașterea și omologarea acestor valori, o parte semnificativă din creația lui Ion Gheorghe merită girul și chiar entuziasmul nostru. Cu toate inegalitățile sale și în pofida unui tezism, așa zicând, inocent al operei, se cuvine să-i citim cu atenție poemele, făcând abstracție, pe cât posibil, de culoarea convingerilor politice care le subîntind. Critica literară în care cred este una transideologică, recunoscând și impunând merite artistice, nu civice. Mai ales că literatura română contemporană nu e atât de bogată încât să-și permită luxul de a renunța (în cuvintele Ilenei Mălăncioiu) la scriitorii de dreapta pentru că sunt de dreapta și la cei de stânga pentru că sunt de stânga...

Ion Gheorghe este un poet de stânga și nu face nici un secret din această adeziune devenită organică aderență. Comunist pur și dur, cum nu sunt mulți pe nisipurile mișcătoare ale politichiei dâmbovițene, el își transcrie în Elegii politice crezul ideologic, expunându-l cu o neobișnuită directețe. Nimic aluziv, răsucit sau cotit în transmiterea mesajului său. Acolo unde alți autori ar prefera perifraza, simbolul, valențele conotative, sugestia și celelalte modalități de catifelare a discursului liric, poetul acesta dârz și inflexibil alege calea cea mai scurtă, simpla denotație, dezvăluirea dintr-odată și cu totul a propriilor convingeri: ,Bărbați politici să ne apere nu sunt!/ Ei trăiesc și procreează cum știu/ În cartierele cu multă pădure,/ Cu vile și mașini de primenit/ Atmosfera; de orice impuritate politică,/ Meteorologică sau recalcitrantă.// Dar eu sunt poet în Partidul Comunist/ Și vreau să-mi îndeplinesc îndatoririle." (Cartier). Ce înseamnă, oare, această îndeplinire a îndatoririlor de poet comunist? Înseamnă scrierea unor versuri... deloc convenabile cenzurii comuniste, o depășire spectaculoasă a cadrelor strâmte din standardul culturii oficiale. Există un stas al regimului socialist și al artei create în spirit partinic; și există, pe de altă parte, o fervoare comunistă, un roșu vertical ce explodează în poemele lui Ion Gheorghe, conferindu-le natura agitatorică a manifestului. Atâta puritate revoluționară ajunge să deranjeze un sistem osificat, vehiculând lozinci în care nu mai crede nimeni; astfel că, apărut în plin ceaușism, la ani buni de la Tezele din iulie 1971, volumul acesta elegiac și nu prea a fost sever cenzurat. Ediția de față recuperează textele, versurile și cuvintele epurate, reintroducându-le în ansamblul omogen din care fuseseră extrase abuziv. Volumul, în întregul lui, este foarte bine legat, fără derapajele și sincopele întâlnite în alte momente ale creației lui Ion Gheorghe; și orientat, ca o armada liric-războinică, înspre apele teritoriale ale inamicului. Surpriza este de a vedea cât de numeroase sunt secvențele anti-, cât de puțin ortodox e comunismul poetului în raport cu cel transformat în politică de stat. Câteva mostre: ,În vatra focului ardea fierul rușinii;/ Prin scorbura cămășii de tort/ Li se-mplânta în pieptul stâng/ Semnul înfierării;/ Vuiau foalele
s-ațâțe focul/ În care se coceau ștampilele;// Cei din semințiile trădării/ Ridicau cumplitele sigilii, le trânteau/ În carnea de țăran; abur, sânge/ Miros de carne friptă/ Copleșea lumea:/ Ca boii, ca păsările îngrămădiți/ Și fără apărare.// Răspândiți apoi în pivnițele babilonului/ Deprindeau un cântec/ Al robilor uniți: cântau muncitorii,/ Cântau și cei munciți; și cei cu pământ/ Și cei săraci - lipiți: Hai la lupta/ Cea mare..." (Înfierarea); ,Prin curte, unul câte unul,/ Din boxele de porci sunt scoși țăranii -/ Cei ce-au dormit către vânt,/ Vești stranii cunoscând și zvonuri/ Adeverite mai târziu: pe-un pat de lemn/ Sunt împilați; călăii îi încalecă,/ Cu clești de aur le scot limba;/ Șomoiog de cânepă înmoaie/ În bidonul cu venin de ierburi;/ Prinsă de cap, ca lipitoarea,/ Limba țăranului e amorțită:/ Se știe locul clevetirii; rădăcina/ De unde iese vorba cârtitoare -/ Cu ștergătoarele de câlți se șterge/ Cuvântul de împotrivire." (Vara muților); ,Unde-i bărbatul politic, cel ce,/ Luându-și steaua-n frunte,/ Să nu fie negustorit?/ Unul singur ne-a fost trimis; și-a părăsit/ Copiii și bucuriile puterii și-ale slujbelor/ Supreme.

L-au prins și l-au vândut/ În viraje oceanice./ Unul singur a părăsit fotoliile, tribuna/ Și-a plecat pe cruce în pădurile virgine./ A fost ucis pe când venea la apă; cu mașina/ Roentgen l-au găsit. S-a ridicat la cer/ Și noi îl căutăm nebuni./ Chipurile altora le cumpărăm să ne lipim/ La pieptul bărbatului politic/ Pe care să nu-l strice timpul, tagmele/ Și-amenințările; manevrele și ura." (Iconografie, dedicată lui Ernesto Che Guevara).

Exemple de asemenea elegii atipice, mai puțin jeluitoare și mai mult acuzatoare, sunt din abundență în paginile cărții. Spirit polemic și incomod, ajungând cu ușurință la vehemența de ton și de limbaj, Ion Gheorghe este un Ioan Botezătorul tardiv, dar la fel de mușcător, anunțând nu venirea lui Mesia, ci, dimpotrivă, îndepărtarea de un ideal: al stelei în cinci colțuri. Într-un poem ca Marele Spirit este chiar evocat - fără pic de ironie - ,Potirul Inițial" de unde popoarele au băut ,roșul profund", potir, vai, spart de tehnocrații modernității industriale. Linia de ruptură cu ideologia oficială și cu aplicațiile ei în câmpul social se conturează în mod clar, poetul situându-se de partea unei clase (țărănimea) condamnate să dispară în noua orânduire. Lumea țărănească este ,vertebra de pământ" ce ține laolaltă Neamul și Patria, o tradiție cu un capăt pierdut în negura cosmică și cu un altul susținând, ferm, faptele noastre de azi. Organicismul viziunii, comparabil cu cel eminescian, dar întors în sine până la tautologie, face din Ion Gheorghe un neomodernist ieșit din rândul ,șaizecist", un poet al concretului apăsător (iar nu al volatilității luminoase) cu mâinile împlântate până la umeri în pământul și dramele lumii. Materia aceasta grea, purtând o veritabilă istorie a suferinței umane, românești, țărănești, e frământată și modelată cu tenacitate, la concentrația înaltă a obsesiei și în disprețul oricărei eufonii. E mai degrabă proză aici decât poezie, o pastă verbală densă ce umple spațiul paginii fără a lăsa cel mai mic lăcaș de ventilație lirică: ,Suflă țăranii cu capetele lor de cai/ În scăldătorile mașinilor - nici fiert/ Nici înghețat;/ Trece mama cu sângele fiului/ Până la genunchi, ca printr-o mlaștină:/ Industrii;/ }ăranii suflă ca vitele-n scăldătoarea/ De lapte, de ulei, de sânge -/ A industriilor;/ Se laudă ocârmuirea, țăranii suflă/ Cu boturile lor de cai în scăldătorile/ De lapte, de vin, de ulei./ Extracție de clasă, la nesfârșit și-n disperare." (Extracție de clasă); ,Pe cel dintâi l-au alungat cu pietre,/ L-au răstignit pe la izvoare;/ Și i-au vărsat lichidele primordiale:/ Dunga de sânge și umori/ Se vede și-acum băloasă pe planetă -/ Ca un fitil spre dinamita/ De sub această lume mult îngăduită:/ Pe vărsătura de oțet și fiere/ }âșnită de sub coasta ruptă de lance/ Se-arată îngrășarea semințiilor/ În viermuială." (Mereu și mereu așteptat).

Dacă seria tematică și imagistică pozitivă se organizează în jurul figurii de Crist contemporan a țăranului, seria negativă reunește, pentru le expune oprobriului, elementul politic și pe cel tehnologic. În prima linie intră profitorii, diplomații și politicienii din cancelarii, preaputernicii în cuvinte, predicatorii mincinoși și scribii aidoma, mâncătorii de miere verbală pe pâinea altora (!), în fine, întreaga tagmă a jefuitorilor ce exploatează în mod cinic un ideal social. De o puritate neverosimilă, aproape de inocența adamică, poetul se ridică și împotriva plăcerilor pântecului, ale cărnii, spărgând tarabele Venerei și proiectându-și imprecațiile în obrazul boit al luxurii. Contramodelul său fiind cel al unui eros frust, țărănesc, ingenuu la modul împerecherii făpturilor lui Dumnezeu. Un adevărat spectacol pirotehnic îl constituie însă inventarierea industriilor, a tehnologiilor și mașinilor, cu scopul transparent al osândirii lor. La antipodul lumii rurale și mușcând din ea cu voracitate, până la atingerea fibrei de rezistență a nației, progresul industrial (care altor poeți din epocă le smulge accente de entuziasm) este echivalat cu un blestem, un preludiu al iminentei Apocalipse. Camioanele transportând materii urât mirositoare, pârghiile și organele de fier, rulmenții, pistoanele, ghemele de sârmă și cablurile, ,bălegăul" farmaceutic și ,flegma de motorină și ploaie" potopesc universul de curății și semne al lui Ion Gheorghe, dezlănțuind, în ripostă, sarabande de imagini negre, demistificatoare, profetice. S-ar putea face o antologie numai cu ele.

Un volum puternic, cu multe versuri memorabile; și un poet, atât de original, ilustrând un socialism uimitor, reacționar. Să fie acesta singurul mod în care sintagma ,comunist cinstit" se poate adeveri?


Ion Gheorghe, Elegii politice, ediție integrală, Editura Cartea Românească, București, 2002, 204 p.


Ziua (Literară), 10 noiembrie 2003

Octavian SOVIANY:

Alungarea din sine 

Publicate pentru prima oara intr-o editie cenzurata in 1980, Elegiile politice ale lui Ion Gheorghe isi pastreaza nealterata intreaga actualitate si dupa prabusirea regimului comunist, caci, chiar daca ele s-ar integra poeziei protestatare, infatisand, cu manie si cu revolta, ororile totalitarismului romanesc atins de frisoanele delirului paranoid, bataia lor este de buna seama mai lunga, poetul interogandu-se in aceste poeme, poate mai crispat si mai nelinistit ca oricand, in legatura cu rosturile mai adanci ale existentei si ale creatiei. In descendenta lui Heliade si Eminescu, el se ipostaziaza intr-o voce oraculara, intr-un "inspirat" posedat de daimonul poeziei, capabil sa vada radacinile cele mai adanci ale raului si sa le denunte, in clamari de profet biblic si-n ieremiade unde scrasnetul de durere se amesteca cu strigatul de revolta: "Poetul national;/ Proroc batut cu pietre/ De poporul sau –/ Bea si el vinul cetatii/ Cand politicienilor le merge bine;/ Se umfla de fiere pe cruce/ Cand se incurca firele diplomatice...// E vorba ca poetul poate-nnebuni/ Din generatie in generatie;/ Surpandu-se,/ Ii creste parul pletelor/ Din ce in ce mai albe,/ Ca o mantie, ca o trena;/ Si altceva decat aceste plete lungi –/ De parca ar fi un astronom/ Cu fata dubla, cu capul rasucit,/ Zeu insusi, altceva nu mai are" ("Poetul national"). Dupa cum se poate vedea, starea de poezie e tot una aici cu starea de delir sacru, cu acea "nebunie" clarvazatoare care face sa fie inteligibile intelesurile adanci, iar eul rostitor sa se dilate, insumandu-si si asumandu-si toate frustrarile si toata durerea Cetatii, este constiinta nelinistita a acesteia, devine "ochiul poporului": "Ochiul metabolic si atavic,/ Ce se uita inapoi,/ ochiul din ceafa – / De aceea au poetii plete;/ Cantaretii arsi pe chitare/ Batand politia cu-o floare alba,/ Tot de-aceea au plete – / S-acopere vazul din ceafa.// Poetul este ochiul insusi, ancestral,/ Cetosul, racitul, animalicul/ Ochi din ceafa al natiunii;/ Ce vede el nu-i parere,/ El vede – adica zareste/ Cu mii de ani mai inainte/ Si plange viitorul/ Dinspre trecut.// Poetul national – ochiul/ atavic al poporului". "Metabolic", "atavic" si "ancestral", vazul oracular pe care il genereaza starea de poezie e dat insa, in viziunea lui Ion Gheorghe, de sentimentul solidaritatii cu un spatiu geografic si cu o colectivitate etnica, astfel incat "daimonul poeziei" este tot una cu "duhul neamului", iar poetul va desfasura, in consecinta, o intreaga mitologie a autohtoniei, intemeiata pe mitul pamantului-mama. Constiinta sutohtoniei ia nastere dintr-o comuniune de substanta, caci in chimia secreta a proceselor celulare actantul liric nu va intarzia sa descopere prezenta argilei materne: "Vad ochii mei vertebra de pamant/ Sub cutia capului, sub/ bulbul creierului, la pragul osului/ Rotund – / Asa cum se vede coada fructului/ Leganandu-se de creanga,/ Asa cum se vede lujerul florii/ Leganandu-se de brazda; vad ochii mei/ Vertebra de pamant.// Ultimul mosor din lujerul/ coloanei vertebrale: ultimul butuc/ din tulpina coloanei, ultimul/ Corp geometric – / Vertebra de pamant / Incoruptibila si nemiscata / Vertebra cu care nu se poate face targ./ Cu care nu se poate invoi nimeni,/ Care nu poate fi rugata, inselata" ("Vertebra de pamant"). Iar protestul anticomunist al poetului se naste tocmai din constiinta acestei autohtonii, totalitarismul e malefic pentru ca se intemeiaza pe tradarea de sine (a acelor putini si puternici) si pe alungarea din sine (a celor mai multi si supusi). Este si motivul pentru care Ion Gheorghe se opreste indelung la conditia taranului "urbanizat", adica azvarlit in afara lui insusi, mutilat fara mila, vaduvit samavolnic de propria sa identitate, de propria sa existenta. Avatarurile acestei alungari din sine sunt trecute in revista de autorul Scrisorilor esentiale in secvente de film verist care se convertesc, in cadentele aspre ale rostirii sale profetice, in panorame apocaliptice: "Numai taranii traiesc pe schele,/ Negri de ger, le crapa ouale de corb/ Ale oaselor; dar astfel pot si ei sa vada lumea;/ Saliva li se face piatra pe oras,/ E grindina...// Numai pasarile legate de-acest pamant/ Le cunosc viata – haladuiesc alaturi/ Tarani si ciocarlii, femei si barbati/ Cu creasta ca peana la cusma;/ Zgribulindu-se si ciugulind iarba/ Indemnata prea repede la crestere,/ pe la gurile canalelor termice –/ Pe unde sufla aburii de armasar/ Ai babilonului" ("Inghetul"). Poetul nu se multumeste insa doar sa constate prezenta raului, el se interogheaza nelinistit in legatura cu cauzele adanci ale acestuia, pe care pare a le descoperi in profunzimea fibrei umane, cum sugereaza extraordinarul poem "Simulacre", unde crisparea anxioasa a lui Ion Gheorghe atinge punctul sau paroxistic. Caci, in viziunea poetului, omul e condamnat sa fie permanent fabricant de simulacre, de "fenomene" (de felul ideologiilor) care imbraca aparenta realului, iar creatia nelinisteste, intrucat se dovedeste doar un drum de la nimic la nimic: "Si golurile, golurile ce ne pasc!// Sa fie acest joc o forma de pamant a Gaurilor/ Negre? care singure se amagesc aici,/ Inghitind in locul astrilor batrani si-al/ Planetilor, aceste simulacre ale aerului/ Si-ale pamantului, noian de mingi./ Sferele in simulacru? Dar oamenii, dar zeii,/ Pe cine, cine pacaleste?" Astfel incat, Elegiile politice nu sunt decat niste acte de acuzatie la adresa comunismului totalitar, ci un rechizitoriu al lumii actuale, cu inflatia ei de "nimicnicii" (printre care s-au numarat si ideologiile totalitare) iar Ion Gheorghe este, inainte de toate, in acest volum (daca nu cumva formula e pleonastica) un mare poet apocaliptic in tonalitate oraculara.


Gândul/ Sambata, 8 octombrie 2005/Cartea săptămânii

C. Stănescu

 Poeme din cușca de fier

Nici poeții comuniști n-au avut o viață ușoară în comunism! Poeți comuniști?!? Excluzând turma versificatorilor de ocazie puși la lucru de propaganda oficială vreme de câteva lungi decenii pentru a sfârși disprețuiți de ea însăși putem număra pe degetele unei singure mâini, de fapt, doar trei poeți care-și pot revendica pe drept cuvânt acest statut.

Întâi Nicolae Labiș, tânărul poet genealoid al “primelor iubiri”, simbol tragic și tulburător al unui atașament politic și liric neîmplinit. Controversat, disprețuit și chiar urât în breasla lui, Mihai Beniuc rămâne, și dincolo de “cântecele de pierzanie” ale primei tinereți, un poet comunist nu doar recuperabil, ci și, prin antologare, un mare poet. Al treilea, care, spre deosebire de autorul “Mărului de lângă drum”, nu s-a înfruptat nicicum din merele de aur, din “răsplata jertfei” politice rămânând, vorba cuiva, “sărac și curat” până la cei 70 de ani împliniți de curând, în miezul acestei veri, este Ion Gheorghe. Autorul “Elegiilor politice” vine spre “zorii roșii”, ca și ceilalți doi, din lumea veche țărănească. O rădăcină a poeziei lui, “vertebra de pământ”, o găsim chiar în zorii poeziei românești, în “Clăcașul” romanticului socialist utopic Cezar Bolliac: “Pâinea, fierul o rodește; / Tot cu fierul o păstrăm; / Ea e-a celui ce-o muncește; / Trântorilor n-o mai dăm”. Declarația semeață a lui Bolliac devine o amenințătoare interogație retorică la urmașul său: “A putrezit cadavrul sudorii… / Pământul este al celor ce muncesc? / Sau cântecul vostru de naștere / E cel mai mincinos din câți / S-au ridicat pe-o baricadă și la miting!”. Drept urmare, “Unul câte unul, țăranii cu topoare / Intră făcându-și calea: ce taie ei, / Ce vor tăia odată, ferească Dumnezeu…”. “Fata de boier” a lui Bolliac e o sclavă maltratată, cu oasele “zdrobite rău de bice și roase-adânc de fiare, / Pârlite de dureri”. În viziunea urmașului său de la 1980 țăranca, “zeița pământului”, e zdrobită “cum se bate pânza la râu”, “peste pulpe, peste sânii de capră tânără”: “Roade zgârciurile țărănești, pe care bâta / A sărit precum ciocanele țambalului pe coarde - / Zuruie oasele rupte…”. Bătaia ruptă din “raiul comunist” e descrisă în versete apocaliptice de un poet comunist indignat în numele “comunismului” utopic din mintea sa. Într-o vreme când în poezie curajul luase, cu prea puține excepții, forma “șopârlelor” și a “aluziilor” bine pitite în metafore esopice, poetul comunist descria astfel cruzimea regimului instalat prin fraudarea istorică a unei utopii: “În cușca de fier / I-au închis pe țărani – i-au dus să-i înfiereze ca pe vite: / De cu seara se vesteau dubele-n sat… / Erau scoși din curți cu frânghiile-n coarne, / Duși de căpestre roșii, târâți / Cu juvețele – cei mai cuprinși, cu avere…/ Cei din semințiile trădării / Ridicau cumplitele sigilii, le trânteau / În carnea de țăran; abur, sânge / Miros de carne friptă / Copleșea lumea: / Ca boii, ca păsările îngrămădiți / Și fără apărare. / Răsturnați apoi în pivnițele babilonului / Deprindeau un cântec / Al robilor uniți… / Hai la lupta cea mare… / Acest cântec noi l-am învățat / Și de la unii și de la alții - / Nenorociții de noi, cei mai fără viitor / Dintre toți cântăreții!”.
“Elegii politice”, volumul devastator scris de Ion Gheorghe ca o lamentație indignată la decesul “vertebrei de pământ” a neamului său a stat în cumpăna cenzurii comuniste preț de nouă ani. A apărut, cu doar câțiva “dinți” scoși, dar păstrându-și toată energia instigatoare, în 1980 la “Cartea Românească”, unde a și fost reeditat integral acum, după 1990. Împreună cu “Democrația naturii” de Mircea Dinescu (1981) și “Urcarea muntelui” de Ileana Mălăncioiu (1985), “Elegiile politice” ale lui Ion Gheorghe, actuale și azi, salvează onoarea poeziei românești de un prea mult și prea lung cântec cu gura închisă…

<<<

 


 [index]  [bio-bibliografie[ referinte ]  [ texte alese ]  [ galerie foto ]  [ carte de oaspeti ]