„Figură paradigmatică a poeziei actuale, posesor al unei opere durabile, de o forță a expresiei vizionare ieșite din comun” - Marin Mincu


[ bio-bibliografie ]
[
referinte ]
[
texte alese ]
[
galerie foto ]
[
carte de oaspeti ]
 

Academia Română. Dicționarul general al literaturii române (lit. E-K), Ed. Universul Enciclopedic, Buc., 2005, p.310-313


    Poetul reprezintă un adevărat "caz" al literaturii române postbelice, fiind lăudat și negat cu încrâncenare egală; eventualul adevăr trebuie căutat, ca întotdeauna, la mijloc. I. Gh. ilustrează tipul bardului care își asumă misiunea revelării unor lucruri profunde și grave, de genul acelora care definesc simbolic un grup uman, o etnie sau o națiune. Discursul va fi modulat după acele caracteristici expresive și structurale ale spațiului simbolic de care poetul se crede reprezentat: folclorul, arhetipul țăranului, substratul traco-dacic. I.Gh. a debutat editorial în 1957, cu volumul Pâine și sare, un "roman în versuri", după cum precizează subtitlul, având ca model epicul versificat extins, specific poeziei militante a epocii, înfățișând în tablouri ample viața satului tulburată de procesul colectivizării, scrierea, marcată de imperativele ideologice ale perioadei, anticipează câteva dintre constantele unui portret al autorului: predilecția pentru epos, evocarea și elogierea civilizației sătești, un limbaj poetic aspru, reconstituind stadiile arhaice ale acestei civilizații, evidențiindu-i capacitatea de a construi și reconstrui în imaginar realități originare. Căile pământului (1960) evocă spațiul Bărăganului, copilăria petrecută la țară, strămoșii, tradițiile ce vin dintr-un timp imemorial, dar și vremurile noi în care activistul de partid schimbă viața la sate. Cu o trufie disimulată, I.Gh. se vede ca bard provenit dintr-o colectivitate anonimă, așa cum este și rapsodul popular. Baladele din Cariatida (1964) atestă încercări de desprindere de modelul literar al epocii. Temele satului, șantierului, muncii refăceau, de fapt, motivul întemeierii, al construcției realizate de giganții mitici. Ciclul Balada țăranului tânăr actualizează și motivul sacrificiului, al identificării ființei umane cu natura, deschizând eposului calea de acces spre miticul autohton, care va fi o referință stabilă a poemelor lui I.Gh. Din locuitor al satului țăranul se transformă în simbol, în mesager al unei comunități străvechi, erou de legendă care, prin sacrificiul său, face o civilizație să nu piară. În Nopți cu lună pe Oceanul Atlantic. Scrisori esențiale (1966; Premiul Uniunii Scriitorilor) e transcrisă, într-un discurs liric întins, călătoria pe care a făcut-o poetul în 1965 în Cuba, evocare precedată de prezentarea capitalei Danemarcii. Zoosophia (1967) întreprinde o incursiune în istorie și cultură pentru a reconstitui procesul de formare și cristalizare a unor mentalități și tradiții care s-au păstrat în memoria colectivă prin legende, ritualuri, patronime și toponime. Evocarea unor personalități, interpretarea simbolisticii animaliere autohtone, reconstituirea motivelor biblice, invențiile lingvistice oferă un spectacol miraculos-fantastic ce stă sub semnul unei naivități simulate: "Una, / due, / trema / pana / trage un poștalion / la mănăstirea Tismana. // Talion / fecior de domn,/ cu ochii cârpiți de somn,/ cu tichie/ de frânghie/ face semn la dorobanț - / oprica/ poprica - / boc - / țangăr/ mangăr/ clanț - / dă poarta la loc!// în căruța domnului/ de la apa somnului - / Gheorghe Șincai, tatăl/ și fiul/ răposatul/ și viul...// La râul Vavilonului/ au pe ce tărâm/ doisprezece fiii omului/ plânsem/ și-acolo-1 văzum.// Departe de țeară/ la râul ce cure/ plânsem de apa noastră chiară/ și cu trei gure:/ Câte-or fi toamne/ de când am purces/ și ne-am dat pre mâna ta, Doamne,/ cu mult înțăles?". Vine iarba (1968) aduce în prim-plan satul matrice, evitând din nou orice reprezentare pitoresc-idilică. Vitalitatea naturii, lumea țărănească în care s-au născut reprezentările mitice (spații ce conservă armonia dintre ființă și cosmos) și valorile tradiționale unice sunt amenințate acum de expansiunea civilizației citadine. Poetul blamează exodul silit al țăranilor la oraș și consecințele dezastruoase ale "civilizației", care agresează și distrug natura și, implicit, echilibrul ființă-cosmos. Un moment important al carierei poetului îl reprezintă apariția volumului Cavalerul trac (1969). Regresiunea spre lumile dintâi, spre o Dacie mitică se asociază evocării "hegemonului tânăr", "cavalerul întemeietor" Manimazos. Acesta este, bineînțeles, eroul civilizator care se confundă cu identitatea primordială a neamului său și cu aceea a poetului dintâi, a întemeietorului de limbă: "Ceea ce stăpânea el era o răscruce;/ sulița sa era o răscruce a sulițelor/ purtate de străbunii săi/ și-o răscruce a sulițelor purtate/ de nepoții și strănepoții săi;/ câinele său era o răscruce a tuturor/ animalelor credincioase,/ calul era o răscruce a tuturor blândelor animale slujitoare de om.// Manimazos își amintea lucruri pe care/ nu le-avusese;/ își amintea fapte ce nu le-nfăptuise;/ plângea pentru morți ce nu-i văzuse/ și se bucura pentru cei ce-aveau să se / nască/ la mii de ani după sine.". Mai mult ca plânsul. Icoane pe sticlă (1970) înseamnă o nouă incursiune în lumea mitică și a civilizației străvechi. Adam și Eva, Mântuitorul, Sfântul Gheorghe, Tracia lui Manimazos, dar și Bizanțul creștin sunt repere-subiect ale unor invocații sau alegorii. Epicul decorativ și jocul lingvistic baroc-naiv justifică asocierea textului cu "icoana pe sticlă", modelul fiind doar pretext pentru etalarea unei măiestrii ce trimite la abilitatea și inventivitatea meșterului popular. În Megalitice (1972), o altă carte reper în opera lui I. Gh., se remarcă din nou joncțiunea dintre universul rural și cel mitic. Țăranul e văzut ca discipol "al unor preoți ce-au pierit demult", ca făuritor și păstrător de cultură. Poemul La căpătâiul gigantului reprezintă portretul-hiperbolă al țăranului doborât, sacrificat de civilizație: "Zvârlit cu fața-n iarbă, ca o gânganie blândă și mare,/împilat de moarte, doarme țărănește și zace,/ de departe i se văd degetele de la picioare,/ cum stă trântit în plasa lumii, de insectă rapace;/ cu gura-n pământ, parcă ucis în bătăi,/ prin orbite-i putrezesc pietrele ochilor frați;/ pe sfecla feței, lividă, spălată să fie dată la oi,/ se coc tumorile vânătăilor, ca mugurii degerați/". Apare mitul Magnei Mater, sunt invocate Muma-Zeiță, Maica-Mumă, Sfântul Gineceu. Poate fi admirat și chipul poetului, socotit a fi Marele Mut, preot "al unui oracol vorbind în dodii", "zeu arlechin", "preot hilar", "bolnav de cât avea închis în minte". Avatara (1972; Premiul Academiei Române), un poem amplu, în treizeci și patru de părți, relevă starea de spirit provocată de descoperirea unor spații noi, urmare a călătoriilor în Cuba și în Republica Democrată Vietnam. Dorul de țara de baștină capătă uneori accente patetice, care nu sunt specifice lirismului "greoi" al lui I. Gh. Noimele (1976) este o călătorie în timp, pare-se impulsionată de statuetele date la iveală de șantierul arheologic de la Istrița. Glorificată din nou pentru că păstrează lumea primordială este civilizația țărănească, singura depozitară a ritualurilor specifice în illo tempore; țăranii, semne trimise de zei, titani constructori și totodată purtători de hieroglife sfinte, "făptuiesc ceea ce pune la cale soarele". Ca și în Megalitice, este contestată, în mod abil, expansiunea civilizației industriale distrugătoare a ceea ce a întemeiat satul în matca și leagănul său care este natura. "Poemul didactic" Dacia Feniks (1978), proiect masiv și ambițios, se dovedește un text criptic ce își propune să reconstituie ceea ce poetul își imaginează a fi fost vorbirea "logo-astrală". Aceasta ar fi conservat cuvântul primordial, fărâmițat ulterior în limbi, iar reconstituirea ei stimulează fantezia asociativă și cea etimologică, ingeniozitatea verbală speculând disponibilitățile combinatorii ale sunetelor. "Căderea Pietrelor e Dezlegare. Pregătește-te, eu vin să te locuiesc./ Acum când toate le-a răsturnat Mama burzuluindu-se,/ S-au dat peste cap Marile Forme./ Citește prima Expresie logo-astrală. Interpreteaz-o!/ Inepuizabile, de necuprins c-o viață de om sunt Numele - / Aceluia din care purced și pe care-l întruchipez./ Nici o viață de om nu-i poate cuprinde Cuvintele-n care să poată fi exprimat./ Cercetăm și întreprindem de la AU până la ZAU-de la Alfa pân-la Omega." Dacia Feniks este o fabulă (alegorie) și o fabulație despre logosul întemeietor. Cenușile (1980) încearcă o interpretare poetică, stimulată din nou de imaginație, a unor studii referitoare la cultura carpică, la ritualurile funerare ale dacilor și daco-romanilor. Elegii politice (1980) revine în actualitate, blamând iarăși efectele urbanizării și industrializarea, "bărbatul din cetate" fiind văzut ca un fiu ce-și ucide tatăl. Zicere la zicere (1982) se vrea un dialog textual și totodată un text dialogat cu Lao-Zi și cu Dao De Zin, din care sunt reproduse secvențe poetice. Atunci când șase dintre poezii au fost publicate în presă, I.Gh. a fost acuzat de plagiat. Acuzația a fost respinsă de autor, dar în volum el a recunoscut, prin tipărirea cu caracter cursiv, preluarea unor versuri din autorii chinezi (dintr-o traducere anonimă, apărută în 1924), susținând și prin titlul cărții că textele sale sunt replici. Scripturile (1983), ca și Cenușile, ar fi interpretarea unor vestigii arheologice (monede geto-dacice). Notele explicative completează, printr-un discurs amplu, evocarea "Daciei hiperboreene". Joaca jocului (1984) și Și mai joaca jocului (1985) transcriu obiceiuri, ritualuri străvechi asociate ludicului folcloric. Condica în versuri (1987) evocă personalități istorice și locuri ce păstrează obiceiuri vechi. Versurile lui I. Gh. încearcă să reactiveze o mentalitate tradițională marcată de existența unor forțe misterioase, trecutul nu reprezintă paradisul pierdut, ci obârșia, începutul absolut, în care spațiu și timp, cosmos și logos se dovedesc indisociabile, iar această lume supraviețuiește în vatra satului. Motivul regresiunii nu se confundă cu un paseism melancolic și languros, lirica fiind marcată de tensiuni dionisiace convertite într-un expresionism violent și defulate într-un discurs amplu. Poetul a publicat și o carte de versuri pentru copii, Țara rândunelelor (1963), precum și un volum de eseuri, Cultul Zburătorului. Opiniile autorului despre lumea miturilor autohtone (1974), în care sunt examinate și prezentate statuetele din betoane arhaice descoperite la Istrița, în vecinătatea necropolei de la Monteoru (județul Buzău). Eseistul vede în aceste obiecte niște reprezentări ale mitologiei românești, opere de artă magică și, în același timp, "hieroglife de piatră" a căror simbolistică e corelată cu motive din basme și descântece din folclorul literar autohton. Ca și în interpretările versificate ale monedelor geto-dacice din Scripturile, fascinația provocată de vârstele primordiale încinge imaginația artistului, care, la rândul ei, provoacă speculația eseistului, atractivă prin ea însăși. (D.D., M.I.)

<<<








 


 [index]  [bio-bibliografie[ referinte ]  [ texte alese ]  [ galerie foto ]  [ carte de oaspeti ]