„Figură paradigmatică a poeziei actuale, posesor al unei opere durabile, de o forță a expresiei vizionare ieșite din comun” - Marin Mincu


[ bio-bibliografie ]
[
referinte ]
[
texte alese ]
[
galerie foto ]
[
carte de oaspeti ]

 
Ion Gheorghe– „Cogaioanele, Munții marilor pontifi”, Ed. Cartea Românească, Buc. 2004, pag. 501-515 (Postfață)                                                 
 

                                       „Munții, preoți mari…"
1. Cartea „Cultul Zburătorului", pe care am invocat-o deseori în lucrarea de față, apărea în 1974. Subtitlul „Opiniile poetului asupra miturilor autohtone" mi-a fost sugerat și impus în redacție cu scopul de-a facilita (cu acea lașitate românească a adevărului pe jumătate afirmat, însoțit de-o complice facere cu ochiul în ambele direcții: atât la cenzura autorităților cât și la rigorile autorului, să se simtă bine, cooperante și solidare) apariția ei și astfel afirmarea publică a obiectelor de la care și pentru care pornise și se înfaptuise lungul și solidul nostru eseu. Ticălos până la cinism și crimă literară, directorul editurii s-a pus de-a curmezișul obligându-1 în plus pe redactorul de carte să garanteze cu un referat de competență arheologică, seriozitatea și credibilitatea nu atât a întreprinderii cât a situației statuetelor de paste litice, obiectul de fond al lucrării.
Dacă subtitlul ne-a adus mai târziu răsplata din partea savantului de etnografie și folclor Romulus Vulcănescu prin situarea pe un loc glorios lângă marii constructori de eresuri culturale, într-a sa Mitologie Română, statuetele de betoane arhaice, cum le-am numit atunci, au rămas pietrele de moară legate perfid și odios de gâtul, de brațele și de toată ființa poetului Ion Gheorghe, spre a-l trage la fundul apelor mereu tulburate de procese de intenție, de etichetări și incriminări, diversiuni, cu scopul de-a intimida ființa național-autohtonă. Nu rareori am regretat și blestemat clipa în care am avut revelația lor și anii în care am căpătat conștiința și certitudinea valorii de neimaginat și imposibil de evaluat a obiectelor în cauză.
A fost ca în basmul cu acea zee Cosânzeana – Din cosiță floare-i cântă – Nouă împărății ascultă, unde eroul, stând la îndoială într-o împrejurare cheie, determinantă, este avertizat cu ultimatul sibilinic: „de-l vei lua acel lucru, rău îți va părea, de nu, și mai rău te vei căi!”. Situație unică, irepetabilă, de opțiune pe viață. Cercetez adesea referatul care între timp s-a transformat într-un Testament și mă surprind cu spaima că rămân dator față de acel dar al zeilor, aproape ucigător, față de cei ce m-au ajtuat atât cât au putut și m-au lăsat singur și aproape înfrânt: n-am reușit să le cuceresc un loc de patrimoniu cultural spre a le scuti mesajul de represiunea, falsificarea și distrugerea finală ce le-o urzesc forțele oculte. Mă voi referi la instituțiile vrăjmașe în locul cuvenit, aici ocupându-ne de acele aspecte în care am reușit să mă elucidez eu însumi definitiv spre a putea argumenta sănătos și solid pentru mințile solide și de bună credință valoarea obiectelor.
Încă din cartea „Cultul Zburătorului”, după 30 de ani de crecetări și verificări plătite cu sănătatea și tinerețea, văd astăzi cu satisfacție a fî reușit două lucruri foarte importante, juste și categorice:
1. Am intuit solid și inspirat cuprinderea și înscrierea statuetelor plurifigurate în mitologia omului autohton, impunându-le ca operă a unei culturi spirituale care le-a creat și pe care, la rândul lor, au inspirat-o.
2. Am enunțat și argumentat pe fragmente de mithos românesc un fapt unic în analele cercetărilor arheologice: descinderea în depozitele de așa-zise concrețiuni grezoase, grămezi de figurine ciudate și neînțelese de nimeni dintre cercetătorii de reprezentări zooantropomorfe în gresii și calcaruri, echivalează cu intrarea într-o necropolă paleolitică.
Un singur om, arheolog de meserie, a mai avut puterea să afirme vechimea unor astfel de corpuri litice, dar a fost ucis de către dascălii și elevii Școlii de Arheologie oficială. Să pornim sistematic atât cu privire la situația statuetelor acestea, cât și la prima victimă ce-a căzut cu ele la piept, urmându-1 pe cel ce ne dădea nouă referatul de acum 30 de ani.
Citez și comentez, cât este necesar, documentul „Referat asupra lucrării Cultul Zburătorului". „Autorul descrie, în vasta și documentata sa lucrare, numeroase statuete pe care le atribuie ca fiind produse de mâna omului. Chiar dacă acest fapt va fi, poate, contestat sau pus la îndoială, nu poate fi ocolită ipoteza că aceste artefacte (s.n.) sunt de natură a impresiona pe omul primitiv care, „citind" în piatră și-a creat o mitologie, izvor al basmelor de mai târziu, ca și pe omul de astăzi. Lucrarea va stârni vâlvă și va avea desigur parte a fi tălmăcită și în limbi străine (s.n.). Va stârni și invidie (s.n.), îngrijorare (s.n.) și nu convingere: ceea ce se întâmplă întotdeauna când se deschide o fereastră prea brusc spre trecut (ca și spre viitor) pentru că este aproape imposibil să obții din partea unor inși inteligenți și integrați social un efort de imaginație, o concesie infimă care i-ar aduce a face un pas dincolo de hotarele actuale ale cunoștințelor ale certitudinilor și raționamentelor lor".
Divinul Domn Dinu V. Rosetti, cu ce mănuși de medic îi lua pe proștii noștri! Le atrăgea atenția că obiectele în cauză sunt artefacte, nu „concrețiuni grezoase", și „luduș naturae" cum se opuneau oficialii prin conceptele lor neghioabe, de inspirație geologică. Dar numai observația, că respectivele corpuri litice au impresionat pe omul preistoric și i-au determinat crezurile și mitologia, ar fi fost suficientă pentru a oferi acestor pietre statut de patrimoniu și de a le asigura protecția instituțiilor așa-zicând competente. Cât despre generoasa previziune asupra tălmăcirii în limbi străine, nu atât vremea, cât ticăloșia oficială a avut grijă să-1 infirme, în schimb a fost confirmat cu brio în vestea ce mi-o dădea dânsul despre invidia de moarte și despre lașa îngrijorare ce vor ridica munte insurmontabil de sabotaje, meschinării și fanatice cabale în calea noastră. Cronicarii literari ai vremii au înmormântat cartea, facțiunile securiste ne-au ridiculizat, publicând în „Săptămâna" o pagină cu fotografii de cartofi, prezentându-i, umoristic foc, a fi statuetele poetului Ion Gheorghe. Treizeci de ani de răutate concertată cazon, profesionist am înfruntat și m-au determinat să caut noi și noi argumente, nutrind cu naivitate speranța că voi putea convinge și-i voi face pe români a-și întoarce fața sufletului și a minții la un trecut pe probe de piatră.
Un singur scriitor, Adrian Păunescu, mi-a publicat în „Flacăra" un fragment de eseu ilustrat cu nouă fotografii de mare acuratețe și cu o zână de gresie pe coperta revistei. Și mai de curând, același coleg de mare generozitate, cât uriașu-i talent, mi-a organizat o filmare și a difuzat, pe postul de televiziune Antena 1, comentariul meu succint la imaginile de aproape o jumătate de oră de revelații păgâne, cu lumea cea mai veche și deloc „primitivă", „sălbatică", de pe aceste meleaguri. în rest, numai batjocură, insinuare și o criminală izolare, sub regim de ciumat ținându-mă așa-zisa intelectualitate care mai creștină, care mai atee, care mai sub teroarea propriilor insatisfacții de fond. Ei nu-mi iartă luciditatea mesajului, conștiința supremei valori ce ar putea să mi-o confere omologarea colecției și recunoaștearea fondului de manuscrise de câteva mii de pagini de inscripții rezultate din decriptarea siglelor monetare, în care statuetele în cauză se află stanțate ca relicves cimeres.
Revenind la Referat, recunosc: am subapreciat cretinismul „inșilor inteligenți" și capacitatea lor, proprie mediocrității oficiale, de-a se coaliza în contra celor ce-i deranjează de la masa gloriei lor de pe o zi pe alta. Oricine cercetează, fie și în treacăt, și confruntă imaginile statuetelor de lut, din cartea lui Vladimir Dumitrescu „Arta neolitică în România", cu statuetele noastre de paste litice, nu poate să nu constate marea, izbitoarea asemănare, întrucât toată plastica epocii Pietrei Noi este copie a imaginilor ce se revelează din corpurile acestea plurifigurative, în funcție de intensitatea luminii și de poziția privitorului față de obiect. Descoperirea îmi aparține, în acest sens Referatul probează: „Autorul are perfectă dreptate când susține că evoluția unghiului de incidență a razei soarelui cu piesa contemplată trebuie luată în seamă: cea mai grăbită și improprie expunere anulând posibilitatea oricărei înțelegeri a operelor ce supunem analizei. Pot da, în această privință, un exemplu: în așezarea și cetățuia geto-dacică de la Cetățeni (ju(J. Argeș), un cercetător, din a opta decadă a veacului trecut, semnala, prin desene și note scrise, o stâncă cu inscripții alfabetiforme. Luându-mă după aceste însemnări am găsit stânca redată în desen, dar nu purta nici urmă de semne alfabetiforme, pe care le-am atribuit fanteziei susnumitului. Acestea se petreceau pe la ora 10, într-o zi de vară. După ce am suit dealul, la poalele căruia se afla stânca, am văzut spre surprinderea mea semnele alfabetiforme, săpate așa cum le-a redat în desen antemergătorul meu (alt unghi de lumină)".
Mult mai târziu, Romulus Vulcănescu avea să scrie în cartea la care ne-am mai referit „Mitologie Română”, pag. 78: „Tehnica de prezentare și interpretare a acestor statuete și figurine este aceea inventată și utilizată de etnologul peruvian Daniel Ruzo în «La culture Masma», Paris – 1959”, indispensabilă în cercetările de paleontologie modernă. Ceea ce contează în metoda lui (Daniel Ruzo) este „latura precisă în care cercetătorul se plasează pentru ca punctul de vedere să-i permită să aprecieze operele în formele lor perfecte; faptul că această plasare este semnalată pe teren, printr-o operă executată cu aceeași tehnică și aceeași factură, relevă maniera prin care acest sculptor a știut să profite de jocul luminilor și umbrelor după orele zilei și sezoanelor, pentru a pune în evidență imaginile. Ion Gheorghe procedează după metoda lui Daniel Ruzo, adoptând aceeași tehnică pentru a privi pietrele considerate de el magice sau real magice, în unele momente ale zilei, sub diferite unghiuri de incidență a luminii solare”. Cartea Dlui Romulus Vulcănescu, și el format la Școala Academiei Di România, a apărut în 1985, la distanță de 11 ani de „Cultul Zburătorului" care, la rândul ei, apărea la 15 ani după cartea savantului peruvian, când subsemnatul nu avea decât 24 de ani, franceza nu cunoștea iar cartea „La Culture Masma" nici astăzi nu-i de găsit în Biblioteca Academiei Române. Nu l-ar fi citat Dl Dinu Rosetti în Referatul ce ne-a susținut? În treacăt fie spus, prin anii ’70 -’80, Daniel Ruzo a făcut o vizită la Uniunea Scriitorilor, unde s-a cerut să fie dus tam-nisam la Pietrele Doamnei din județul Argeș, obiectiv inexistent pe harta turistică a României. Acolo, marele peruvian, i-ar fi așezat pe cei din delegația oficialităților ce-1 însoțeau, pe anume cote din teren și, după ce i-a instruit, i-a uluit la o anume oră facându-i să vadă Cavalerul Trac și alte imagini mito-istorice. Mi-a relatat acest episod D.R. Popescu, Președinte al Uniunii Scriitorilor din acei ani. Cunoscând rigorile vizitelor străinilor, fie ele și turistice, ale acelor vremuri, o întrebare i-am pus martorului: Cum ajunsese a cunoaște Daniel Ruzo, descoperitorul acelei culturi sud-americane, de unde auzise de Pietrele Doamnei? însă întrebarea, la care numai eu am răspuns prin cartea de față, „Cogaioanele - Munții Marilor Pontifi”, este: Ce legătură are cultura Masma cu megalitele din Munții Carpați, care au inspirat elaborarea și au modelat mentalitatea celor ce au confecționat artefactele noastre sistematizate mitologic în cartea „Cultul Zburătorului". Să lăsăm pe altă dată descâlcirea firului de narațiune polițistă ce leagă opiniile arheologul Dinu V. Rosetti de exegeza etnografului R. Vulcănescu asupra cărții, dar mai cu seamă de cartea „La Culture Masma" și de vizita peruvianului care, corect informat, și dus la scriitori, ar fi putut întreba de „nebunul ăla cu pietrele", cum eram numit în folclorul Securității.
Ceva răspuns găsim indirect tot în Referatul Rosetti care zice în final: „Recomandăm autorului să ia legătura cu alt cercetător care s-a ocupat și el de reprezentări antropo și zoomorfe în calcaruri și gresii similare betoanelor arhaice. Și acesta le atribuie unor vremi anterioare paleoliticului. Din nefericire nu a putut să le valorifice întrucât, cum reiese dintr-o scrisoare mie adresată, în decembrie 1972 (extrag din scrisoare): „Din mai a.c. sunt pensionat de boală, sub continuu tratament medical, fapt datorat lipsei de spirit de colegialitate din partea arheologilor bucureșteni care mi-au sabotat munca de inițiativă în probleme arheologice și au dus o muncă de obstrucție (s.n.) față de mine". (Acest cercetător se numește Gavril Aurelius Bălan și locuiește în str. Ghioceilor, 36 – Baia Mare, jud.Maramureș. A obținut doctoratul la Roma și a fost muzeografia Muzeul din Baia Mare). Urez tov. Ion Gheorghe succesul de a-și vedea opera, pe care o socot în linii mari magistrală, ieșită cât mai curând de sub teascul tiparului, astfel se va putea pune în valoare și rodul muncii colegului năpăstuit de la Baia Mare! Dinu V. Rosetti." Aici se termină Referatul și încep o mulțime de întrebări, dintre care una este capitală: Unde se află acum, ce s-a întâmplat cu minunata colecție de statuete litice a cercetătorului Gavril Aurelius Bălan? Cine avea interesul să le distrugă sau să le facă pierdute și în ce constă acel interes? Însă pentru mine, dintr-un caz de conștiință scriitoricească de a face adică dreptate unui năpăstuit, iată, adevărul devine un pericol: peste nu știu câți ani poate că un alt nesăbuit și rebel ca mine va prinde firul acestei povești și trăgând de el, până îi vor sângera palmele, va pune la rândul lui întrebarea: Unde sunt acum, ce s-a întâmplat cu statuetele poetului de la care s-a inspirat în cărțile lui de poeme și care le-a întors pe toate fețele până le-a identificat în monedele geto-dacice, între suitele de sigle?
Și vor mai fi întrebări precum: Oare Securitatea care n-ar fi acceptat, nici în ruptul capului, să facă dintr-un poet rebel, cap de afiș cultural, ce l-ar fi proiectat drept descoperitorul unei mari civilizații preistorice, cu urmări de atitudine socială de necontrolat, dispunea ea de cadre, ofițerime, atât de savantă în probleme de arheologie? Oare savanții din Școala de istorie oficială de cât timp au nevoie spre a se spăla de sângele nevinovat al bărbaților adevărați? Ce să zic? în anul 1999, prin luna mai, ne-am bucurat de vizita (după mari și penibile insistențe de-a primi un răspuns la Memoriul către Academia Română) Dlui Virgil Cândea. Reputatul vicepreședinte al înaltului for avea obligația să vadă la fața locului colecția de statuete pentru care solicitam, fie omologarea la patrimoniu, cu minimum de asistență, fie negarea, spre a-mi servi la vamă, când le voi scoate din țară. A stat peste timpul ce-și programase, oprit de imagologia pietrelor noastre, a ascultat ceea ce îi citeam din textele decriptate din monede cu privire la rostul și vechimea obiectelor în cauză. La finele discuției s-a plâns că, aici fiind nevoie de o comisie pluridisciplinară, Academia n-are putere să convoace odată, într-o lucrare, cinci savanți de-ai „dânsei" spre a-i aduce acasă la mine și spre a-i determina la un verdict oricare, în liftul de plecare, Domnul Virgil Cândea mi-a mărturisit un lucru pe care abia mai târziu aveam să-1 înțeleg. Eu, a zis academicianul, sunt creștin. Chestie hodoronc-tronc, am crezut eu pe loc. La două zile primeam un telefon de la directorul Bibliotecii Academiei Române, Băileșteanu, care mă ruga să-1 ajut să procure pentru acea instituție, la ordinul Dlui vicepreședinte, cartea din care eu îmi făcusem argument al tezelor mele enunțate în discuția de pe parcursul vizitei la colecție a înaltului funcționar, anume „Civilizația Marii Zeițe și sosirea cavalerilor războinici", titlul traducerii în românește a cărții Doamnei Marija Gimbutas „Old Europe and the Advent of the Indo-Europeans". Abia acum înțelegeam mărturisirea apartenenței la creștinism a vicepreședintelui Academiei: savanții cu frică preacreștină nici nu luaseră cunoștință de-o carte atât de importantă și solidă cu privire la păgânul neolitic, darmite să-i facă loc în Biblioteca Academiei. Am relatat episodul după expresia comună care denunță absurdul ca situație de necomentat: „Ce să zic!", spre a evidenția reacționarismul și exclusivismul dogmatic al Școlii arheologice oficiale românești.
Am mai trăit, cu ani în urmă, un episod asemănător care mă obligă să mă tem de ipocrizia criminală, anticulturală a creștinilor români în posturi academice. Cu ani în urmă, pe când Securitatea număra și cernea la bob mărunt intrarea străinilor în țară, dar și mai abitir vizitele acelora la domiciliul unui poet, prietenul loan Alexandru mi-a adus un domn și o doamnă din R.F. Germania să vadă colecția mea. Prilej mare de satisfacție pentru mine: bărbatul, arheolog, participase în tinerețe la decopertări de topos la Olym-pia, femeia în junețe făcuse parte din celebra echipă de investigații la Piramide și-1 umărise pe Tutankamon scuturându-se de pulberea anilor. Arheologi și nemți pe deasupra, aduși de-un prieten! După două ore de privit la pietrele mele, comentând între ei pre limba lor prestigioasă, perechea de savanți s-a ridicat să plece. Mi-am condus, cu decență și intimidat deopotrivă de vizită, oaspeții care nu dădeau nici un verdict. Copleșiți de ceva sau urzind ceva la care eu nu aveam acces. Aproape de stația de troleibuz, Ioan Alexandru mi se adresează traducând concluzia exprimată, după mult șopot cu partenera sa, de către acel oaspete german: Ioane, zice poetul către mine, domnul cutare îmi spune: Fericit ești tu, Ioane Alexandru, că ai ajuns la Domnul Nostru Isus Cristos; urăm prietenului tău să se elibereze cât mai iute de sub vraja acestor pietre, să ajungă un bun creștin! Ei veniseră, cu voie de la poliția secretă, să mă creștineze! Am rămas multă vreme perplex după acea vizită, însă în timp s-au legat lucrurile: și extaza lui Ioan Alexandru, care într-o vizită anterioară celei cu nemții, căzuse copleșit de-o icoană păgână: o Sophie cu Pruncul la piept poți vedea în piesele din categoria Mumelor și Isiselor. Ceva îl contraria și-1 zdruncina în mitologia lui cu Profetul din Nazaret, consemnată în patru variante și numită Noul Testament, pe prietenul meu din Topa Mică. Pentru liniștea lui, dar nu numai, îi adusese pe cei doi arheplogi. Nu m-a interesat cum și-a rezolvat Ioan Alexandru criza lui de conștiință, provocată de contactul cu statuetele mele de paste litice, dar înnodând la acel fir vechi mărturisirea întru credința creștină a vicepreședintelui Academiei, ce trebuia să rezolve o petitiune către instituția-i, realizez frisonat câtă ocultă ură din partea sistemului religios asociat cu poliția politică am trecut cu vederea. Eu însă voi muri cu marea convingere căpătată prin decriptarea siglelor monetare, că Dumnezeu nu este biserica: El este Adevărul!
2. Dacă astăzi afirm cu certitudine, pe viață și pe moarte, că din cele 55 de tipuri monetare geto-dacice, câte se consideră în mod oficial că există, din nici unul nu lipsește măcar un exemplar stanțat, din statuetele de paste litice pentru care am fost prigonit cu nerușinare, mă bizui pe studiul îndelung, sistematic și repetat al siglelor și suitelor imagistice, al simbolurilor stanțate sau gravate într-acele picături de argint care au servit străbunilor mei drept monedă de schimb, dar și drept banul mortului, ortul, ofranda și actul prin care răposatul își legitima obârșia în fața zeilor și a tribunalelor Vămilor Transcendente; mii de pagini s-au adunat și mă văd obligat să produc în final o listă de cărți nepublicate, prin care am parcurs drumul de la documentul mitic la cel istoric, numismatic, la proba materială a faptului că statuetele mele sunt și au fost mai mult decât sesiza chiar generosul meu referent Dinu V. Rosetti: obiecte de cult, urne funerare modelate, cu cenușile morților încorporate unei rețete de paste de cimenturi protoistorice. Încă în cartea de poeme „Noimele", Editura Cartea Românească, 1976, bătusem cuiul lui Pepelea, cu o notă la un poem: „Cimentul de diamant (vajralepa) este o pastă preparată dintr-un mare număr de fructe, semințe, coji și rădăcini. Când e întrebuințată în construcții, pasta aceasta trebuie să fie încălzită. Se spune că palate, case, idoli, ziduri, fântâni, zidite sau întărite cu ajutorul acestei paste, durează un milion de ani" – (Notă din Panciatantra). La aceasta am asociat mai târziu reproduceri de monede pe câteva din copertele cărților mele de poeme, dar mai cu seamă am cercetat sensul mitului despre Fierbe Piatră, foarte vag chiar și în „Tipologia Folclorului" de Ion Mușlea și Ovidiu Bârlea. Satisfacția mea uriașă a fost când, prin decriptarea siglelor monetare, am dat peste formula tehnică ce descria ingredientele alimentare din care erau preparate acele cimenturi pentru modelarea respectivelor monumente funerare, replici ale megalitelor din toposul celor 55 de triburi autohtone. Atunci am început să înțeleg substratul mârșăviei oficiale, obstinația criminală a autorităților de a nu scoate la vedere aceste pietre. Mi-am amintit un moment din zilele când abia descoperisem depozitul de statuete și mă adresasem unui coleg, redactor-șef la o revistă studențească. El mi-a dat de ajutor pe fotograful Emil Cojocaru, am luat imagini, am dezgropat ciudatele obiecte, le-am adus, o parte, în București rupându-ne oasele cu ele, și ne pregăteam de vâlvă, de publicitate. La câtva timp, s-a sistat publicarea eseului meu ce trebuia să anunțe: O cultură necunoscută! S-a hotărât să meargă la fața locului o echipă de „specialiști”. Era condusă de un oarecare, nimeni până azi, Floricel Marinescu, muzeograf la Muzeul Militar Central. Ce-avea sula cu subprefectura!... Ajunși în teren, gașca de băieți de știință m-a batjocorit cu ironii de-ale lor și după nici o jumătate de oră se grăbeau la celebrele pivnițe de la Pietroasele: eram terminat cu bazaconiile mele, nu fusesem în stare să le furnizez, vezi doamne, cioburi, „urme materiale" de locuire etc. La alte câteva zile, așa-ziși muncitori la viile Stațiunii au venit noaptea, au spart pietrele din așezământul respectiv, iar pe prispa preotului satului au lăsat câteva zile o grămadă de „corpuri grezoase", după care a venit un vehicul ușor, de teren, le-a încărcat și duse au fost.
La doi ani după cele întâmplate, a pornit tumul metroului și al amenajărilor strategice: statuetele furate de „specialiști" în betoane de la armata română, au fost sparte, analizate chimic, extrase formulele cimentului protoistorie Vajralepa și se puseră pe treabă a face buncăr și adăposturi antiatomice, cămăși de betoane pentru hermetizarea arsenalelor, cu strajnică vigilență și patriotism într-ale secretului de stat, cel fără scrupule. Astăzi, acel Floricel Marinescu este consilier prezidențial în heraldică și purtător de cuvânt al Ordinului Mihai Viteazul, ca răsplată a hoției patriotice prin care l-au îngenuncheat și anulat pe Ion Gheorghe, poetul și descoperitorul necropolelor preistorice.
S-o luăm sistemtic și cronologic. Primul eseu despre decriptarea monedelor geto-dacice îl publicam în „Almanahul estival -1985 - Luceafărul - Istorii neelucidate". Acolo, enunțam și demonstram că monedele sunt „epistole gravate în metale", în care nelipsit se află Cavalerii Traci, ca sume iconografice a o seamă de instituții și divinități. Mai apoi, în eseul nepublicat „Cronicile Baronilor Colindători cu Marea Mamă Cimeriană", finalizat pe 7.III.1998, stabileam definitiv prezența în monede a statuetelor de betoane arhaice descrise în cartea „Cultul Zburătorului". Am tras la xerox zece exemplare cu cele aproape 90 de pagini de traduceri ale inscripțiilor decriptate din siglele monetare și le-am încredințat unui număr de zece oameni în care aveam atunci încredere nemărginită. Un exemplar i l-am dat cu bucurie și speranță Dlui Șerban Andronescu venit în București cu prilejul unor acțiuni scriitoricești și pentru o documentare cu privire la cultul Zburătorului și la orfism. Acest domn român, din America, se numără printre bărbații de curaj care a vizitat casa noastră să contemple statuetele cele blestemate, să asculte opiniile mele despre mituri și protoistorie. În ultima întrevedere ce s-a produs, la convocarea domniei sale, în parcul din preajma Academiei Române (cerceta la Bibliotecă eseul nostru) mi-a mărturisit prețuirea sa de-un „monument de aur în mărime naturală", a persoanei mele, ce mi l-ar ridica pentru acele statuete, de-ar fi dânsul mai marele Statului. I-am replicat că am nevoie de mult mai puțin, dar n-am avut curajul să-i cer să facă demersuri onorabile spre a scoate din țară acel tezaur litic pentru care sunt batjocorit de atâția ani. Atât a fost să fie!
În „Cronicile Baronilor Colindători", am stabilit temeinic atât normele decriptării siglelor monetare, tehnica ansamblelor iconografice: calul, călărețul și efigia cu sanctuarele și herburile gnoselor și ale gintelor, aliniamentelor megalitice și piscurile Cogaioanelor, cât și prezența statuetelor noastre în toate monedele, ca replici ale marilor edificii montane in situ, relicve ale unei civilizații protoistorice de viziune ciclopică.
3. Mai apoi am început decriptarea, extragerea inscripțiilor din câte două, trei exemplare de bani străbuni. Am obținut cinci caiete format mare: 800 de pagini de texte monetare, în acest loc oprindu-mă la câteva fragmente ce se referă la obiectele de piatră ale cărții „Cultul Zburătorului" și mai apoi la instituția Cogaioanelor propriu-zis, ce fac subiectul cărții acesteia. Luăm la întâmplare moneda nr. 10, pi. XXXVII, de „tipul Dumbrăveni", unde siglele bifrons poartă numele ce urmează: „sign Symurgos monetycon hyticum vyrgorum", steagul-simurg monetar sau geniul animalier. Alt trib îl numește: „greniculum hectofigurinum vigilum graminiculum", înzecită figurină (cu zece chipuri) ale geniului gramineelor, paznic vigilent al culturilor de grâu. Imprimat pe monedă el devenea: „premium negotium", obiectul de plată în negoțul cu cereale și vite, iar când se referea la monumentul toponomastic era: „ambiguum megalitos plytus geminum mercoleos", megalitul schimbător, cu fețe ambigui, care îl figura pe zeul Călăreț (plitus= ho'plitus) îngemănat cu Mercur Giganticul. Alt obiect litic stanțat în monedă enunță simbolul zodiacal și emblema gnosei: „Kapricornus puer tragodragonos pre negure vervurus tempis templis pelerinis kolyceris celis veriteris premintis preatlantis regis cymeris", Capricornul și puiul țapului-dragon sau vârvorul din negura timpurilor, emblemă adeveritoare a ordinului pelerinilor colăceri celești la Templele timpurilor preatlantice ale regilor cimerieni.
Oricâtă fantezie lingvistică ar avea un poet, aceste glose nu se pot inventa: obiectul monetar trebuie doar cercetat la o lumină adecvată, întrucât toți banii geto-dacici sunt elaborați în mentalitate megalitică, adică având în vedere intensitatea luminii și tangența razei la obiect, exact ce-au descoperit, fără să știe unul de altul, Daniel Ruzo și Ion Gheorghe. Numeroase și aproape inepuizabile sunt numele acestor statuete întru cât ele sunt de fapt glos' signes, expresii sau cuvinte transfigurate în vexile, adică ansamble de simboluri heraldice și alfabetiforme: de la sigiles, mici statuete scrise, la „sâve de moșine", vasilci de strămoși, până la „abreviatum tumulamontis", muntele tumular prescurtat, adică piramida montană miniaturizată în simbolurile animaliere și în transfigurări de strămoși.
Loc aparte îl ocupă denumirile ce se referă la ofrandele alimentare litice, florale și de natură animală, sintetizate în conceptul: „benignum seminalum megalitos-merendiorum", megalitul binefăcător de merinde și de semințe, ceea ce ne amintește de for-mula cimentul de diamant vajlarepa. Insă ofranda are forma și finalitatea de „benigna legoma symbiosis: symbureum firimitura mystica seminala", leguma binefăcătoare a simbiozei (cosmice): sâmburele cu farâmitura mistică - seminală (vezi în capitolul precedent glosa sâmbure = simbolul). Este piatra pe care Eroul din eposul sofic românesc o aruncă peste umăr să scape de prigonitoarea Gorgona care înghite ofranda litică ce se transformă în munte, iar zeea „crapă", de fapt se desface și naște zei și zeițe. Și astfel ajungem la titlul cărții de față: Cogaioanele sau munții marilor pontifi.
Pe 25 aprilie a.c. atingeam cu decriptarea moneda nr. 7, pi. LIX de tip „Medieșu Aurit". Deasupra paginii am scris: „1500 de Munți Bunici –Kogaioane, megalite cimero-atlantice din spațiul hiperboreean". Străbătusem câmpurile signice a peste 500 de monede ca să probez un singur verset din Miorița: „Preoți, munții mari". Adică la nunta Ciobanului cu A Lumii Mireasă asistaseră strămoșii magistrați eponimi și pontifi atlanți, uriași, transfigurați în stâncile proeminente ale munților Daciei. Vom apela tot la fragmente de inscripție care denumesc acele obiective deopotrivă funerare, calendaristice și cutumeare precum le enunță moneda: „megalitos signimenticum cibenicum", megalitul cu chip de cioban și cu semne mnemotice. Obiectul consacră pe: „mistus pre-minte simpetrum necrum mercules", mistagogul imemorial și simbol litic identificat lui Mercure Negrul - Necropolarul: Preminte Simpetru-Munte Mu. La poalele lui se află obiectivul căruia i se identifică: „cimitirus cimericus genium geminum Ghebeleisis-Salmosys", necropola cimeriană sub auspiciile Geniului Geamăn Ghebeleisis-Salmosis. Tot acolo se întrunește: „plenum betrynis tarabostis", Adunarea deplină a bătrânilor tarabostis, împreună cu preoții jucători: „korybentis montis mor-mentim: Negoios, Karaymanis, Gramos, Grebena", curierii cu steagul de bentițe (fâșii de piele), coribanții – feciorii munților-morminți imemoriali: Negoiul, Caraimanul, Gramosul (Muntele Moșnegilor Regi-Neguțători de oi, Muntele Morților, Muntele Marelui Strămoș) și Greabăna Agrea Bona – Străbuna Pământului. Acești munți se numesc: „Kogayonis mertories Cymeri 'iberni mercorendis petrimegenerii gramostenis", Cogaioanele mărturiilor (relicvelor) cimerienilor negri hibernis (nordici, hiperboreeni) pe datinile Mercorendiile – Corindele Corurile Orânduite lui Mercur și ale Celor din Pietre Născuți, emigrați pe muntele Gramos, cu numele de coribentis - Corybanții greci.
Și astfel, de la runele preliminare siglei ce figurează botul calului, pe coamă, pe pieptul, picioarele și coada calului aflăm numele a 500 și a încă 1000 de munți strămoși, maximis pontificis, și magistrați eponimi. In chiar pieptul calului cortegial este plasat un coif cu fața în sus, iar în el un geniu bifrons - statuetă de paste litice, întregul element grafic numindu-se: „scrib'breves sacrum Rabus Cybenicum", Sacrul Răbuș Ciobănesc din scrieri abreviate, totuna și musai dublat de către „cronimerculis cymeris symbale betrines", Simbolurile de piatră ale bătrânilor (strămoșilor) cimerieni, zise și cronicile mercuriene, totuna cu: „Vasylkos Cogini signum", capul de vasilcă, steagul cugetătorilor magi ai aceluiași Merculy Cimerus.
Trebuie spus aici că aceste mii de pagini recente de inscripții reprezintă un pahar de vin sacru dintr-o butie de zmeu între alte sute și mii de vase, ca într-o pivniță sau cămară sacră intrând vasta realitate a inscripțiilor monetare, „de nu-i om să-i dea de capăt". In momentul când am pătruns cu decriptarea în monedele nr. 2, 7 și 8, pi. LXIII, am realizat gigantismul întreprinderii și m-a copleșit gândul că s-ar putea ca nici măcar aceste pagini să nu mai am omenește timp să le fructific; zeul mi-a arătat însă crestele munților cărora le descoperisem glosele nominatorii și grafia sacră. Cu cheile ce le aveam puteam să umblu direct pe pământ, din pisc în pisc, din toponomastic în toponomastic, să aflu ceea ce monedele afirmă și confirmă. Descoperisem sistemul gloselor cimeriene, de „selabes labeles", silabe schimbătoare după reguli sigure și riguroase. Un lucru mi s-a impus mai presus de toate și trebuia să-1 afirm, după ce m-am edificat definitiv asupra rostului inițial și asupra originii statuetelor mele și ale martirului băimărean, acele blestemate corpuri de paste litice plurifigurative, multi-nominate și încă litigioase: instituția supremă a strămoșilor mei nu era Kogaion, ci Kogayones sau Gogayonis.
Pe scurt, ce-am aflat eu din glosele cimeriene toponomastice și afirm aici explicit? 1. Atlantida nu s-a scufundat, ea și-a consumat în timp și spațiu propria derivă a continentelor până la punctul care astăzi se numește Curbura Carpaților. Altfel, ce pământ este acesta, de unde vine cu munții lui multifigurați, de-o laborioasă operă și concepție, organizați inginerește ca o singură „cetate de giganți"? Ce este acest teritoriu al Dealului Mare - Istrița de-a găzduit odată toate cele patru rase umane imortalizate, ca document incontestabil, în statuetele de paste litice omniprezente în toate tipurile monetare geto-dacice? Capete de negri de tipul „călătorilor celești" din Peru, capete ovale, alungite, de tipul nubian și egiptean clasic și din frescele de la Tassili, capete de albi de tipul pelasg, hiperboreean, lapit, cimerian, dacic, grec arhaic și „scitic", așa-zicând capete de Cro Magnon. Când, cine le-a convocat pe movilele funerare drept relicves cimeres și în megalitele de penitență, cine le-a transfigurat să se reveleze la anume ore, de luminozitate exactă, de tangență a razei astrului în evoluție de la răsărit la crepuscul, într-o cinetică proprie, de album litic răsfoit de intensitatea schimbătoare a luminii pe plaiuri, în poieni și dumbrăvi sacre? Dar marilor piscuri carpatine de peste 2000 de metri cine le-a dat fețe de bărbați și femei, de fiare zodiacale, transfigurându-le în obiective toponomastice inconfundabile? Ce modele originare repetau aceste monumente funerare și de întruniri sacre, de inițieri și ceremonii tainice, plasate de regulă în preajma cavernelor și a resurselor de apă, asimilând acele peșteri de retragere, adăpost și habitat, ca tot al teritoriului strămoșesc sub permanenta supraveghere a megalitului străbunului toponimic și de regulă veghind la poarta necropolei paleolitice? Da, conceptul necropola paleolitică nedumerește încă. Să nedumerească! Descoperirea noastră, cum arătam, constă în afirmarea, cu dovezi de pastă litică modelată, că toate acele grămezi de pietre ciudate numite cretin și ticălos „luduș naturae" pe movile, la ape curgătoare sau în aule topice, marchează și se constituie în chimitire sau tombes, mormentis, necropole ale omului preistoric, pe când munții mai mărunți sunt piramide de lut și anrocamente.
Surpriză ne-a produs conceptul teremu - țara sau pământul Mu, cu pluralul teremy Mu, tărâmurile montane Mu, sub emblema capului de bizon, ca și cum conceptul fusese inspirat de către graiurile bovideelor, ca și cum o vrajă a transformat un popor într-acele vite și nu le-a mai lăsat decât rudimentul, geamătul prin care își proclamă țara de obârșie: Mu, Mu! Citisem și mă tulburase peste fire cartea lui J. Churchward: „Copiii Continentului Mu", recent, dar glosele m-au scos la liman. Mai arătați-mi mie o limbă pe lumea oamenilor care să fi păstrat această imper-fecție ce enunță numele Țării Marii Mame - Mu Ravy.
Amu, dacă-i vorba de Țara Mamă Mu, să vă arătăm noi, românii, unde, cum a fost Țara Mu - Ravy, cea fermecată între ziduri ferecată. 12.XIL1999, București                                    
<<<
 

 

 

 [index]  [bio-bibliografie[ referinte ]  [ texte alese ]  [ galerie foto ]  [ carte de oaspeti ]